A șaptea dimensiune

Ani buni, după anul de graţie 1989, românul a nutrit nădejdea că martirul din Ghencea a lăsat naţiei o nădrăvană de făcut bani şi că poporul n-o să mai trebuiască să pună, în sfârşit, osul al treabă. Bizonul mioritic a visat că buncărele Elveţiei sunt înţesate cu conturi şi că va trece veacul, darămite mileniul, până când îndestularea şi belşugul vor lovi ţara în plex, de n-o să prididească poporul de-atâta chiverniseală. Că totul nu s-a dovedit a fi, până la urmă, decât un basm taman bun de adormit copiii, nu mai contează. Ce contează e, de fapt, starea de potenţial, reală şi netrucată, a sistemului bancar românesc.

Dacă e să dăm crezare locotenentului Lomonosov, care a zis că nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă, înseamnă că în 1989, pe care îl vom numi anul zero, ţara şi-a găsit toţi banii în cont, cu excepţia conturilor lui Ceauşescu. Că masa monetară s-a transformat ăst timp într-un ditamai mormanul, de-am ajuns să achiziţionăm galinaceea cu o sută de mii, demonstrează, încă o dată, cu prisosinţă, că nimic nu se pierde şi nimic nu se câştigă. Cum am ajuns aici, cine suntem şi încotro ne îndreptăm urmează să aflaţi din relatarea, pe alocuri palpitantă, iar, în rest, stupefiantă, a unui grup de analişti cu ochi albaştri, de la Bancorex.

Pornind de la un interviu al guvernatorului BNR (Banca Naţională a României), dl. Mugur Isărescu, acordat cu ceva vreme în urmă (era iulie 1998, data apariţiei prezentului material – n.m.) cotidianului Ziua, grupul de analişti cu pricina a tras concluzia că prima problemă majoră cu care se confruntă băncile româneşti în acest moment (iulie 1998 – n.m.) este “publicitatea ostentativă”, în care excelează Bancorex. Un alt semnal, continuă grupul în cauză, este încercarea puerilă de a prezenta aparenţele drept realizări, cât şi măsluirea sau mutilarea informaţiilor transmise opiniei publice, cu privire la starea de sănătate a sistemului bancar românesc. Astfel, sunt cunoscute, ca nişte iepe breze, comunicatele Bancorex, din lunile octombrie-noiembrie 1997, în care, pentru a masca pierderile, se introduce noţiunea, extrem de perfidă, de “profit comparabil”, în care erau incluse şi diferenţele de curs favorabile, acumulate pe vremea fostei administraţii a băncii. O analiză pe bune ar presupune punerea alături, în termeni comparabili, a datelor la 31.03.1997 şi 31.12.1997, ceea ce ar permite determinarea evoluţiei fiecărui indicator, şi, astfel, a calităţii managementului.

Din analiza comparativă a datelor la 31.03.1997 şi la 31.12.1997, rezultă o diminuare a patrimoniului, în 1997, cu echivalentul a circa 50-60 milioane USD. Pierderile înregistrate au fost în realitate mult mai barosane, dar au fost în cele din urmă compensate, prin pompajul financiar de peste 4.000 miliarde lei, pe care Bancorex l-a umflat de la stat. La 31.03.1997, profitul şi diferenţele de curs favorabile, lăsate de fosta administraţie, erau de peste 1.300 miliarde lei. La ce adresă o fi somnolând purcoiul?
Abandonarea în favoarea statului, şi pe spezele acestuia, a creanţelor asupra sistemului energetic s-a dovedit a fi reflexul atitudinii de plasare a responsabilităţilor, în cârca altor factori, eventual într-o sinistră, abominabilă şi apocaliptică lipsă de experienţă profesională. Pe termen scurt, s-a obţinut o lichidare care, în condiţiile de macrostabilizare, este foarte rentabilă, permiţând plasamente de piaţă, la dobânzi ridicate. Este evident că schimbarea creanţelor cu acţiuni ale FPS (Fondul Proprietăţii de Stat) în rafinării ar fi permis valorificarea mult mai avantajoasă a respectivelor creanţe, chiar cu un anumit aport imediat de lichiditate, din exterior şi nu de la statul român, şi păstrarea unei poziţii dominante în finanţarea şi derularea afacerilor sectorului energetic din România. Sectorul energetic implică riscuri mult mai mic, şi un volum crescut şi stabil dea afaceri.

În prezent, lichiditatea obţinută de Bancorex, cu eforturi uriaşe ale bugetului statului, poate fi plasată de bancă la dobânzi super-avantajoase pe piaţa interbancară, la diverse instituţii care par să aibă resurse neinflaţioniste de plată, a unor asemenea dobânzi. Resursele, însă, se epuizează, şi atunci plasamentul pe piaţă va deveni, din super-rentabil, super-perdant. Abia atunci va înţelege o mică parte din actuala administraţie a Bancorex greşeala fatală pe care a comis-o, atunci când, în loc să valorifice creanţele asupra sistemului energetic, le-a abandonat în favoarea unei lichidităţi care va deveni, curând, “fierbinte”. De altfel, luarea la remorcă de către stat a creanţelor Bancorex asupra sistemului energetic este criticată cu schepsis de ministrul Finanţelor, Daniel Dăianu. Până la urmă, sistemul energetic va fi restructurat, direct sau prin privatizare, tot de o bancă sau de un grup de bănci, împreună cu firme de specialitate care îl vor restructura şi retehnologiza. Bancorex putea face parte din acest grup, asigurându-şi şi o avantajoasă poziţie concurenţială, fără să mai arunce în responsabilitatea statului pierderi incalculabile. Practic, statul a fost nevoit să-şi răscumpere o parte din sistemul energetic de la Bancorex, deoarece pe noua administraţie a băncii, instalată în luna martie 1998, n-o mai trage aţa să participe la restructurarea economiei româneşti.

Sloganurile privind creditele neperformante, gestionate aiurea de actuala administraţie, au servit ca paravan pentru politica de neimplicare a băncii în reformă şi restructurare, şi de creditare a sectoarelor care fie mai au nevoie de timp pentru a se restructura, fie sunt deja restructurate, au pieţe de desfacere şi perspective, dar nu şi capitaluri.
Încet, încet, societatea românească va redescoperi că, pe lângă sprijinul extern, este nevoie şi de o serioasă mobilizare a resurselor interne, pe canalul pieţelor de capital şi financiar-bancare, şi de o cât mai corectă utilizare a acestora. Acordarea doar de credite performante, idee acreditată de anumite cercuri antireformiste, antiguvernamentale şi antieuropene, este o altă dudă, care ne-ar conduce, implacabil, spre un tot mai evident colaps financiar-bancar.
În prezent, pieţele de capital sunt abia fătate, umblă în patru picioare şi încă mai au dinţi de lapte. La toate daravelile de mai sus, mai puneţi de la dumneavoastră că n-au (nu aveau în 1998 – n.m.) niciun aport real la finanţarea reformei şi nici nu pot duce în spate restructurarea sau derularea de mari afaceri în economie.

Celălalt sector, cel financiar-bancar, este şi el “incapacitat” să contribuie la mobilizarea şi utilizarea resurselor interne, din cauza ceţii care s-a înstăpânit în scăfârliile mai marilor zilei, privind activitatea sectorului în cauză, fapt ilustrat perfect de comunicatul Bancorex privind rezultatele pe anul 1997. Comunicatul în sine relevă o serie de atitudini, disimulând diversiunea, care, dacă sunt lăsate să continue, pot duce inevitabil spre colaps. Or, spre adresa la care locuieşte domnul Colaps a început să mărşăluiască, în pas de defilare, tocmai sistemul financiar românesc. (“Academia Caţavencu”, nr. 346/1998)

Citeste si articolele:

• Cum a esuat flota romaneasca in oceanul coruptiei
• Cum au cumparat fostii securisti si comunisti Romania, bucata cu bucata
• Caracatita Ilici „KGB” Iliescu – Dan „Felix” Voiculescu, cea care a distrus Romania
• Foștii nomenclaturiști comuniști și urmașii acestora au strâns averi imense după 1989
• Cum a lasat mafia PSD-ista vistieria tarii goala si un blocaj financiar mortal si total, in 1996, la plecarea de la guvernare