Homo Sovieticus

marți, noiembrie 18, 2008 8:03

StalinCea mai raspandita forma de tradare cunoscuta in Basarabia ultimilor 60 de ani este indiferenta fata de conationalii deportati in cateva randuri de puterea sovietica. Despre acestiea se spune, pe un ton resemnat, cuvantul eufemistic cu semnificatie unica in URSS – „au fost ridicati” – de parca politica de genocid ar fi fost aprobata de toata lumea. Mai mult, cei care vad binele in rau si raul in bine afirma ca regimul criminal comunist are meritul de a fi umplut cerul cu sfinti prin martirizarea unei generatii de oameni nevinovati . Basarabeanca Eufrosinia Kersnovskaia, mostenind sufletul indaratnic al mamei sale, de origine georgiana, si al bunicilor ei, polonezi si aromani, a pus transant intrebarea: ”De unde si pentru ce aceasta cruzime?” Tatal eroinei noastre, cunoscut avocat in Odesa, in 1919 scapase ca prin minune de executie refugiindu-se in Romania. Eufrosinia, care in 1940 avea 30 de ani, era medic veterinar, cunoscator a 7 limbi si om format intr-o veche traditie de libertate personala, se aventureza sa cunoasca Rusia sovietica, fosta patrie a sa. Nu s-a refugiat impreuna cu mama ei in Romania. A ramas la Tepilova, jud. Soroca, pentru ca, stiindu-se” nevinovata”, adica trecand drept rusoaica si neinvatand nimic din experienta tatalui ei, a subapreciat puterea acelui rau care se instalase in Rusia sub numele de Soviete. Inainte de deportare Eufrosinia a avut sansa unui contact cu o familie de sovietici, Drobotenco, stabilita in Basarabia dupa 28 iunie 1940. La ei a cunoscut, ca intr-un preludiu, ceea ce urma sa o copleseasca in oceanul de servitute al Siberiei: lipsa de respect fata de femeie, descrestinarea, saracia lucie, frica paralizanta in fata celui mai neinsemnat om al NKVDului. Dar abia la jumatatea lui iunie 1941, in vagonul de transportat vite, care o ducea in Siberia, si-a pus intrebarea: „pentru ce aceasta cruzime?”

Abia peste 20 de ani, cand se intoarce din Siberia si isi scrie la Esentuki jurnalul (24 de caiete a cate 200 de pagini), E. Kersnovskaia face examenul comunismului si a propriilor experiente din perspectiva crestina. Si-a dat seama ca pana in 1940, ea ca si multi altii, vazuse fata luminata artificial a Intunericului si ca bolsevismul – varianta rusa a comunismului – este insusi Diavolul, care a lucrat prin oameni vicleni la pervertirea cuvantului si a omului. In aceeasi ani saizeci, ganditorul polonez Leszec Kolakowski, in analiza critico-filisofica a sistemului comunist intitulata „Convorbiri cu Diavolul” reprosa oamenilor ca nu vor sa stie nimic despre rau. „In fata tuturor distructiilor, pustiirilor, repetati cu o incapatanare maniacala: asa s-a intamplat, e o simpla intamplare, s-ar fi putut si altfel…ATUNCI CAND VEDETI O CRUZIME INUTILA, DISTRUGERE FARA SCOP – NU VA VINE IN MINTE DIAVOLUL.” Colaboratorii Diavolului au interesul sa nu credem in existenta lui, pentru ca sa nu ne impotrivim cu suficienta energie. Kolakowski demonteaza mecanismul prin care Diavolul (care nu se manifesta prin efecte naturale monstruoase, ci prin comportamentul unor oameni) se face nevazut: prin ateism.”

Negarea lui Dumnezeu antreneaza ocultarea simetrica a Diavolului, ducand la aparitia printre oameni a bestiei oligofrene care pune la cale carnagii uriase, reduplicandu-si tehnologic faradelegile si gata sa-si devina propria clona.” Si totusi Diavolul, in existenta caruia nu credem, pentru ca nu credem in Dumnezeu care i-a izgonit pe ingerii cazuti; Diavolul numit si Lucifer si Satan, care s-a facut nesfarsit de vinovat prin pacatul neascultarii de Dumnezeu,Diavolul este arhetipul si fauritorul omului nou,de stanga, comunist-„homo sovieticus”. Sfintii Parinti, cu experienta lor bogata in luptele cu Diavolul, au prevenit oamenii sa nu se lase sedusi de stanga, caci de acolo vine cel Rau. „Homo sovieticus” a fost obligat sa mearga pana la extrema stanga. Sa nu uitam deviza bolsevicilior :”Fara Dumnezeu!” S-a tiparit recent o carte despre rolul femeii in miscarile de extrema stanga din sec. XX. In memoriile Eufrosiniei Kersnovscaia, publicate partial in numerele 3,4 si 5 din 1990 ale revistei „Znamea” de la Moscova, omul de stanga iese la suprafata imediat dupa ocuparea Basarabiei, in ipostaza de fost ilegalist (mosiereasa Ianovscaia si copiii ei comsomolisti), fosta sluga, care vrea acum sa fie servita (cu alcool), fosta prostituata (Marusica Iavorscaia), aleasa acum deputat. Acestia mai aveau insa de crescut pana la statura lui „homo sovietucus”,pe care Kersnovscaia l-a descoperit mereu uimita pe teritoriul primei si incertei sale patrii-Rusia.

Pe drumul catre servitute, prima localitate in care au avut de lucru deportatii se afla pe malul raului Anga. Aici observa E.Kersnovscaia purtarea ciudata a unui copil de un an, „abia iesit din starea embrionara”: lihnit de foame, Potapca privea cu jind la un barbat care manca si, in loc sa ceara, cum era firesc pentru un copil, incepe sa planga cu disperare, ascunzandu-si ochii in fusta mamei sale: stia deja ca omul sovietic nu-i va da nici o faramitura. In alta parte, o fetita infometata cere,cu infinita tristete, o manusa,confundata de departe cu un pateu. Colhozul a fost prima realitate neinteleasa pentru Eufrosinia. Aici descoperi numai batrani si copii flamanzi si zdrentuiti. Si foarte multe plosnite. „Oare chiar asta este Rusia- se intreaba ea – plosnite, geruri si foame?” Kersnovscaia nu avea resentimentele firesti ale romanului fata de rusi, de aceea galeria de tipuri umane desenate de ea in caiete (un foarte original album, „Inscriptii rupestre”, tiparit la Moscova in 1991, uprinde 700 de desene ale E.Kersnovscaia, cu comentarii din manuscrisul autoarei) intruneste mai multe conditii ale obiectivitatii. La pag. 203 o gasesti in imagini pe autoare printre alte femei – multe din ele calugarite – inchise de puterea sovietica fara sa li se spuna motivul. Este cel mai tihnit moment din album, cand, scapata din izolatorul plin cu excremente, Eufrosinia contempleaza nevinovatele fiinte care-si cauta reciproc in cap si isi zice: sa desenez aceasta paduchernita. In cele mai multe desene insa, cu o perseverenta deloc intamplatoare, autoarea surprinde un personaj care-si pune pecetea pe majoritatea zdrobitoare a oamenilor sovietici: ”Tari–golod” ( Imparatul- Foamete). Oameni care isi vand sufletul pentru a-si salva trupul, profesori universitari lingand din tarana resturi de mancare, batrani din cel mai laudat azil, tratati atat de rau, incat semanau cu niste maimute necuvantatoare. Toti acestia sunt victimele lui „homo sovieticus”, cel care-i scoate din scoli pe elevii lihniti de foame si-i obliga sa dea foc la miristi, pentru ca parintii lor sa nu fure vreun spic pentru a-si hrani copiii.

Alte tipuri de „homo sovieticus” apar in memoriile recalcitrantei Kersnovscaia in rol de supraveghetor, brigadier, insotitor de convoi. In timp ce alti barbati mureau pe front, acestia erau tinuti in lagare sa-si bata joc de femei. Unul din desene ii infatiseaza pe 10 barbati insotiti de caini-lup, care mana din urma 10 femei, spre locul de munca. Pe cea mai mocirloasa portiune de drum li se ordona: la pamant- si toate se arunca pe burta in tau. Eufrosinia refuza si unul din soldati ridica arma sa traga in ea . O tiganca, Frosea, care o acopera cu trupul ei, suporta consecintele. In padurile de pe malul Angai rege era Hohrin, un „homo sovieticus” cu slabiciune pentru „sobranie” si informatie politica. Pe acest om de o rautate profunda Kersnovscaia a incercat sa-l ucida, inainte de evadarea ei in taiga. Hohrin, supraveghetorul femeilor gravide si al lehuzelor manate la doborat copaci, avea misiunea de a slabi solidaritatea umana. El aparea ca din pamant in fata celui care nu mai putea munci si-l consola: „mori, daca nu mai poti!” Cea mai mare pedeapsa o aplica omului milostiv, care sarea sa-l ajute pe cel cazut. O singura data pe iarna sa fie duse femeile la baie si atunci pentru a fi tinute acolo fara apa, dezbracate, sub privirile batjocoritoare ale barbatilor-supraveghetori, imbracati in cojoace. Pentru contrast si derutare, anchetatorul Titov, cel mai periculos tip de ”homo sovieticus,” isi introduce victimele intr-un birou in care muzica de Grig si tonul normal al „discutiei prietenesti” au drept scop „marturisirea sincera” a „crimelor” comise impotriva Sovietelor. Cand auzim afirmandu-se ca ideologia comunista (pe care specialistii cunoscatori ai secolului XX o numesc „satanologie”) a scos la iveala ce este mai rau in om, nu ne inchipuim ca printre instrumentele mai fine putea fi utilizat si Grig. Filmul „Pocainta„ surprinde magistral aceasta gaselnita perfida a dictatorilor comunisti. Este induiosator sa gasesti in capitolul ”Printre ai mei” cuvinte ca acestea: ”Am auzit vorba omeneasca, intalnindu-ma cu basarabenii mei”. Chiar daca i-a inteles si i-a compatimit, rusii au deceptionat-o pe E. Kersnovscaia. Acestia, spre deosebire de basarabenii deportati, devenisera deja „homo sovieticus”, purtau fara s-o stie, pecetea Diavolului.

In capitolul „Ospitalitate siberiana” autoarea tatoneaza psihologia rusilor din acea zona, facand trimitere nu numai la experienta proprie, ci si la scrierile deportatilor din alte epoci. Se clarifica astfel motivul pentru care exilatii din toate timpurile nu reuseau sa evadeze din Siberia. Nu atat distantele mari, frigul si mlastinile impiedicau pe fugari, cat localnicii de pe malurile raului Obi. Prin traditie acestia erau „fara suflet si cruzi”, vanau oamenii ca pe fiare. Daca evadatii nu aveau bani sau haine, erau dati pe mana autoritatilor, in schimbul unui premiu, iar daca fugarul avea o blana de oaie sau incaltaminte buna – nu mai scapa cu viata. Cei care-l ucideau puteau fi oameni care tineau cai si vaci in gospodarie, neavand scuza saraciei. Ospitalitatea oferita de Casa colhoznicului era o alta capcana intinsa evadatilor de organele NKVD instalate in fiecare catun. Acolo puteai servi un ceai cu conditia sa te legitimezi cu pasaport. Cu ajutorul lui Dumnezeu, la care mama Eufrosiniei se ruga neincetat in Romania, aceasta femeie extraordinar de puternica a parcurs timp de 6 luni 1500 de km pe jos spre Tomsk, unde spera sa fie salvata de consulatul Poloniei. N-a reusit insa din cauza dezgheturilor care nu-i mai permiteau sa mearga pe malurile raurilor, cat mai departe de „homo sovieticus”. A fost deci data pe mana autoritatilor de catre o tanara comsomolista vigilenta, pentru a fi inchisa in lagarul de corectie prin munca. Ajunge la Tomsk, prima capitala a Siberiei, in convoi, impreuna cu mai multe femei azere care refuzau sovietizarea. Se retine amanuntul ca aceste femei nici nu mai puteau plange cand isi inmormantau in apele raului copiii decedati pe drum. Femeia sovietizata ii mai joaca festa inca o data, in lagar. La ferma unde lucra in 1944, venea activista Irma Meliman insotita de cativa barbati si citeau poezii antireligioase. Fiind intrebata de Irma daca-i place Maiakovski, Eufrosinia raspunde ca intr-adevar ferma de porci este cel mai binemeritat loc pentru lectura poeziilor lui. Astfel se pricopseste cu art. 58 „pentru agitatie antisovietica” si este inchisa in izolatorul de la Novosibirsk, iar apoi trimisa intr-o mina de carbuni, dincolo de cercul polar.

„Inscriptiile rupestre”, prin tot ce ne relateaza despre curajul Eufrosiniei Kersnovscaia de a infrunta Raul, confirma inca unul din principiile sistemului comunist: cei mai puternici oameni, oricat s-ar lupta, tot pentru lucruri de nimic se lupta. Omul sovietic nu-si poate pune intrebarile mari ale existentei, pentru ca trebuie sa rezolve nedreptatile comise la impartirea unui calcai de paine sau a unui apartament mizer. Obsedat de problemele acestui orizont stramt, omul descrestinat si pamantesc,devine” accesibil tuturor fortelor demonice si se daruieste Diavolului in masa„ –scria Berdeaev, anticipandu-l pe I.P.Culianu, care a invinuit regimul comunist de pacat impotriva spiritului, care a tras masele dezumanizate direct in infern. Preotul dr. Ioan Bizau scrie in cartea „Viata in Hristos si maladia secularizarii”, tiparita la Cluj in 2002, ca Marx si Enghels nu au fost straini de influentele gruparilor sataniste ale epocii. Unul dintre prietenii lor, teologul protestant Bruno Bauer, care se bucura de popularitate in mediile universitare,ii scria lui Marx la 1841: „Nu ma recunosc atunci cand proferez blasfemii de la amvon…Un demon cumplit pune stapanire pe mine ori de cate ori ma urc la pupitru si sunt atat de slab incat ma predau lui. Spiritul meu de hula va fi satisfacut numai daca mi se va permite sa predau ateismul in mod oficial ca profesor.” Sa ne mai miram ca „homo sovieticus”, produs al satanologiei marxist-leniniste, se face instrument al raului si fuge de Dumnezeu?

Autor: Nina Negru.

Citeste si articolul:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Homo Sovieticus”

  1. Monstrul Stalin | A șaptea dimensiune says:

    decembrie 24th, 2014 at 20:31

    […] Homo Sovieticus […]

  2. Eu sunt ocupantul rus si ma doare-n fund de viata si drepturile tale | A șaptea dimensiune says:

    martie 8th, 2015 at 15:24

    […] Homo Sovieticus […]

  3. Voronin (cioara) si tinerii din Basarabia | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 16th, 2015 at 13:50

    […] Homo Sovieticus […]

  4. Cine regretă imperiul roşu? | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 16th, 2015 at 13:56

    […] Homo Sovieticus […]

  5. 16 decembrie 1989 – la Timisoara incepea Revolutia anticomunista | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 9th, 2016 at 19:29

    […] Homo Sovieticus […]

Adauga un comentariu