A șaptea dimensiune

“În urma citirii a sute de dosare de Securitate şi a audierii câtorva plutoane de foşti informatori şi foşti ofiţeri de Securitate, cred că am înţeles care este viciul de judecată care a stat la baza nu numai a incapacităţii noastre de a reacţiona etic la regimul comunist, ci şi la “conştiinţa curată” cu care am ieşit din el: dubla măsură. Pe scurt – una spuneam şi alta făceam.

Acest viciu, convenabil travestit într-o inofensivă zicere populară, a fost uniforma în care ne-am adăpostit cu toţii, pentru a supravieţui. Problema supravieţuirii a luat forma adoptării ca de la sine înţeleasă a unei voluntare deformări a bunului simţ şi a simţului moral.

În mod obişnuit, niciun om normal nu crede că trebuie să-şi schimbe modul de a gândi atunci când, să zicem, acasă la el, trece dintr-o încăpere în alta sau atunci când traversează strada – de ce atunci ar trebui să-şi schimbe criteriile de judecată când trece din spaţiul privat în cel public ori când se judecă pe sine şi apoi pe aproapele său?

Spun: “în mod obişnuit”. Dar numai obişnuit nu era regimul comunist! Instaurarea lui a avut drept consecinţă răsturnarea tuturor criteriilor normale de valoare şi s-a realizat prin încarcerarea şi uciderea unei însemante părţi din elita naturală a ţării.

Toate acestea nu se puteau produce fără o profundă comoţie socială, însoţită de o la fel de profundă scindare a spaţiului mental. Pe scurt, a fost o comoţie socială colectivă, cu baze psihice în fiecare individ în parte.

În mod normal, conştiinţa morală este o unificare a tuturor judecăţilor etice. Avem conştiinţă morală atunci când ceea ce spunem şi facem formează o unitate. Iar acest lucru este consecinţa imediată a obişnuinţei de a judeca cu o aceeaşi unitate de măsură – atât lucrurile care ne privesc pe noi, cât şi cele care îi privesc pe alţii.

De îndată ce judecăm cu măsuri diferite ceea ce facem noi şi ceea ce fac alţii ori ceea ce e bine (şi facem doar în familie) şi ceea ce e rău (şi facem în societate), conştiinţa morală dispare.

Or, societatea românească a descoperit, ca formulă de adaptare la schimbarea istorică din anii 1945-1948, că poate supravieţui comod dacă renunţă la conştiinţa morală – adică, în fond, la unitatea conştiinţei.

Cu excepţia fanaticilor şi unei pături de profitori de tip hienă, nimănui nu i-a plăcut cu adevărat comunismul. Dar majoritatea zdrobitoare s-a obişnuit moralmente cu el, în ciuda faptului că, în sinea lor, cei mai mulţi oameni au continuat să îl condamne fără echivoc.

Cu timpul, noi toţi am înţeles că ne putem în continuare duce liniştiţi vieţile cu care ne-am obişnuit, într-o lume pe care o condamnăm, dacă reuşim să separăm complet lumea în care simţim moral de lumea în care suntem angajaţii statului.

Cu timpul, fiecare a acceptat să-şi trăiască viaţa publică arendând-o la stat: ca şi cum aceasta i-ar fi aparţinut de drept statului, lui rămânându-i de facto numai viaţa de după orele de serviciu.

Această profundă scindare morală a eului, de care puţini am fost conştienţi înainte, a făcut parte din contractul social nescris în baza căruia a funcţionat societatea comunistă.

A făcut parte din datele de “normalitate” ale regimului comunist obişnuinţa de a ne trăi viaţa activă într-o lume şi a ne-o justifica moral în alta, complet diferită de prima şi fără legătură cu ea.

Şi numai în această normalitate trucată au putut oamenii normali să considere că este suportabil, din punct de vedere etic, să devină securişti (şi informatori).” (Horia-Roman Patapievici)

Citeste si articolele:

• Ion Iliescu, cel mai mafiot dintre cinstiţi. Sau invers. (II)
• Marxismul de la „Capitalul” se-mpute
• Tara „construita” de Ceausescu: la scoala iti era spalat creierul cu minciunile bolsevice
• „Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.” (Elena Ceausescu, 17 decembrie 1989)
• Iulian Vlad: “Elena si Nicolae Ceausescu au dorit o baie de sange in 1989”