Hunii – o lecţie de călărie

luni, aprilie 23, 2018 15:51
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorExistă o frumoasă după-amiază a anului 375, pe care goţii au uitat-o greu. O parte din ei au ţinut-o minte până la moarte, survenită câteva minute mai târziu, când invazia hunilor era un fapt consumat.

Hunii, aceşti migratori sălbatici, care dau o greutate specială istoriei maghiare şi un surplus de ifos revendicărilor UDMR, veneau din nordul Chinei. Veneau e un fel de-a spune, întrucât erau în totalitate aduşi de cai. Armata hunilor avea oroare de pedestrime, iar singurii pietoni ai acestui neam grăbit erau superbele patrupede pitice de stepă. Istoricul roman Ammianus Marcellinus, contemporan cu primele hoarde, e de părere că mersul pe jos era considerat de către huni înaltă trădare. În lista crimelor specifice etniei, de aceeaşi silă se bucurau mila, dormitul în încăperi şi respectarea cuvântului. Dacă e să luăm în calcul climatul general al vremii, hunii erau năvălitorii perfecţi.

Primul grup înarmat care le-a barat calea, total neinspirat, a fost tribul alanilor, domiciliat între Don, Caucaz şi Ural. După ce i-au călcat în copite, hunii şi-au văzut de galopul lor de sănătate până la frontiera ostrogotă. Pe ostrogoţi îi muiase lipsa adversarilor, lipsa de griji şi belşugul teritoriului ocupat, adică exact ce-I scosese pe huni din sărite. În codul bunelor maniere migratoare, a locui paşnic un pământ fertil, exact pe direcţia de năvălire a unui puhoi barbar plin de elan şi de turbare, constituia un cat de obrăznicie făţişă. Regele ostrogoţilor, Hermanaric, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a scăpa cu viaţă, adică s-a sinucis. Restul supuşilor săi – atâţi câţi au mai rămas în viaţă – şi-au făcut repede bagajul şi au trecut Nistrul înot, la vizigoţi. Vizigoţii trăiau şi ei moleşiţi în mandatul lui Atanaric, fără să bănuiască afluirea călare a hunilor. Aşa că după o alarmă întârziată şi busculada de rigoare, şi-au făcut şi ei bagajul, pe care însă n-au mai apucat să-l ia.

Strămoşii ungurilor au intrat aşadar peste strămoşii noştri nestingheriţi. Firi prevăzătoare, bunicii daco-romani s-au tras la umbra deasă a coniferelor care, şi atunci, ca şi azi, nu creşteau decât în creierul munţilor. De acolo, din liniştea înălţimilor greu accesibile, ei scrutau ziua frumoasele focuri din holde şi mănoasele pajişti pline de cai pitici, iar noaptea exersau declinări în latineşte şi ţineau de şase. Abia acum, şaisprezece veacuri mai târziu, suntem în măsură să înţelegem că bine au făcut. (“Academia Caţavencu”, nr. 438/2000)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.
Tags: , , ,

Adauga un comentariu