A șaptea dimensiune

Tiberius Plautius Silvanus Aelianus s fost un bun gospodar. El a gospodărit mai întâi prada ridicată din bătătura geţilor, apoi bătătura însăşi, care a fost dată în arendă întreprinzătorilor agricoli din sud – coloniştii bulgari, cum ar veni. Cum toată Dobrogea căzuse în mâna înarmată a legiunilor, Aelianus a intuit cu mare fler viitorul turistic al regiunii. Imediat s-a pus pe treabă şi, doborânnd una după alta cetăţile barbare care-i încurcau socotelile pe ţărm, a ridicat litoralul Mării Negre la un standard niciodată egalat de urmaşi. La nord, cetăţile-porturi Tyras, Olbia, Chersones, deşi prosperau sub pavilion grecesc, sunt converite rapid în staţiuni marine supuse Romei. Astfel, în doi timpi şi trei mişcări de trupe, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus face din discutabila noastră Mare Neagră o mult mai profitabilă Mare Nostrum – ipostază care nu mai lăsa niciun dubiu în legătură cu proprietarul.

În toamna anului 69 e.n., însă, când la Roma veniseră minerii de pe valea Padului şi lucrătorii fostei gărzi pretoriene asmuţeau plebea împotriva cetăţenilor cu barbă, dacii trec Dunărea în număr mare, mai mare decât putea sistemul lor de numărare să relateze corect. Legiunile din Moesia erau plecate în ajutorul lui Vespasian şi castrele de apărare erau rămase complet fără apărare. Situaţia convenea de minune dacilor, care le-au cucerit rapid şi fără pierderi, ba chiar cu un oarece câştig, dacă punem la socoteală agoniseala garnizoanelor depozitată în cazărmi. O armată romană strânsă în pripă şi formată din rezerve a interceptat coloana dacilor înfierbântaţi, dar strămoşii noştri s-au aliat imediat cu o trupă sarmată aflată independent la jaf şi i-au zdrobit pe veteranii moleşiţi de cultura paşnică a gogonelelor.

Bucuria daco-sarmată a fost însă de scurtă durată. Generalul Rubrius Gallus a venit de la Roma cu primul cal şi, după o serie de bătălii abile, bazate pe principiul superiorităţii numerice şi pe teorema înconjurării inamicului noaptea, a reuşit să-i respingă pe daci dincolo de fluviu. Au urmat 15 ani paşnici, în care nici geţii şi nici romanii n-au îndrăznit să treacă frontiera danubiană şi să dea un imbold natural formării poporului român. Abia când la cârma celor două neamuri partenere de etnogeneză au ajuns Domiţian şi Decebal lucrurile au început să se schimbe. Dar despre asta, în episodul următor. (“Academia Caţavencu”, nr. 473/2000)

Citeste si articolele:

• Fie pâinea cât de rea, e mai bună-n Moesia
• Extremism şi integrare europeană în pragul mileniului unu
• Regatul mic te fură-ncet cu ale lui mărunte sfade
• Roles, Dapyx şi Zyraxe – guvernare fără taxe
• Scorillo, 40 de ani pe tronul regatului geto-dac