Iara ma-sa, Doamna Clara, era sa ne strice tara

luni, septembrie 25, 2017 15:41
Posted in category Istorie

Iara ma-sa, Doamna Clara, era sa ne strice taraVlaicu Vodă s-a urcat pe tronul Ţării Româneşti în 1364 şi nu s-a mai dat jos până în 1377, cu toate că urmaşul său, Radu I, şi-a început domnia încă din 1373. Doar n-o să stăm noi acum să descâlcim meandrele concretului, deoarece cazuri din astea s-au mai văzut. Bunăoară, chiar în secolul trecut, tovarăşul Ion Iliescu a obţinut mai multe mandate decât i-ar fi permis legea, adică cel puţin unul dintre mandate este ilegal.

Şi, cum ziceam, Vladislav-Vlaicu se căpătuise cu o moştenire grea. Ţara era sleită de dictatura lui Nicolae (Alexandru). Germenii economiei de piaţă feudale întârziau să apară şi economia veche, sclavagistă, era la pământ (pe vremea aceea, asta însemna că, nefiind industrie, toată speranţa sta în cultivarea ogorului). Biserica era divizată-n trei: două părţi lause partea catolică, restul ortodoxia. Şi, colac peste pupăză, relaţiile cu vecinii unguri erau vai de mama lor, mai precis vai de mama noastră. Căci Ludovic I al Ungariei, căruia, ipotetic, Vlaicu îi era vasal, tot insista cu armate net superioare pe latura practică a acestei chestiuni.

Numai că domnul Munteniei, special ca să-l scoată şi mai tare din sărite pe bozgor, şi-a mai luat două blazoane râvnite de coroana maghiară: ban de Severin (la 1368) şi duce de Făgăraş (la 1369). Inutil să spunem că lu’ Ludo i s-a pus pata pe noi, românii. Dar, cum pe timpurile alea era greu să te orientezi prin Europa de Est, Ludovic i-a atacat pe bulgari. Şi cum cetatea de scaun a gogonelelor era la Vidin, iar pe tronul Vidinului se odihnea ţarul Straţimir, adică cumnatul lui Vlaicu Vodă, socoteala ungurului nu era chiar rea. Aşadar, după ce-a văzut că bulgarii-s cam legume, Ludovic l-a arestat pe Straţimir şi a transformat micul stat al grădinarilor cu ceafă de bulgar într-un cap de pod al catolicismului maghiar. Asta în prima etapă. Căci în etapa a doua, riga îşi planificase un meci cu echipa lui Vlaicu, în deplasare, pe un teren aflat în apropiere de Tîrgovişte.

Oştile maghiare erau două. Una venea din Transilvania, condusă de voievodul Nicolae Lackfi. A doua ştim deja de cine era condusă şi de unde venea. Întâmplarea, talentul militar al domnului, vitejia tipic românească, norocul sau pur şi simplu sărăcia surselor istorice au făcut ca, din bătălia de pe râul Ialomiţa din 1369, să ne parvină ştirea că ungurii au luat-o pe coajă. Imediat după fericitul eveniment, Vlaicu Vodă năvăleşte la Vidin unde, după ce-şi scoate cumnatul din pârnaie, reconstituie statul bulgar medieval, rămas aşa de-atunci încă multă vreme, după cum se poate observa şi astăzi. Acum, că se schimbase calimera, Ludovic s-a potolit cu figurile de suzeran şi, în scurtă vreme de la cele două umilinţe militare, i-a recunoscut lui Vlaicu, în schimbul unei vasalităţi de ochii lumii, tot ce-a vrut muşchii lui.

Dar, în materie de cafteală, pe Vladislav chiar îl chinuia talentul. Aşa că, în acelaşi an, alături de Ludovic de data asta, îl înfruntă pe sultanul Murad pe undeva prin sudul Dunării, în ceea ce cronicarii vor consemna ca fiind prima bătălie româno-turcă serioasă din celebra serie ce va urma. Rezultatul luptei nu e foarte clar, dar cum doi ani mai târziu îl aflăm pe Vlaicu sănătos, participant la dezastrul bizantino-sîrbo-român de la Cernomen, bănuim un onorabil meci nul.

Una peste alta, Vlaicu Vodă s-a mişcat frumuşel prin istoria precară a vremii. În timpul domniei lui, cetatea Chilia a revenit la trupul ţării-mumă, credinţa ortodoxă a revenit în sânul bisericii-mumă, iar muma vitregă a domnitorului, doamna Clara, nu şi-a mai revenit din nervi pe chestia asta, dacă vă mai amintiţi de piesa lui Alexandru Davila dintr-a şaptea. (“Academia Caţavencu”, nr. 377/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro Free PageRank Checker