A șaptea dimensiune

Acum 21 de ani, era 18 decembrie 1989, ziua în care armata Republicii Socialiste România, dirijată de Securitatea comunistă, trăgea fără milă în oamenii din Timişoara. Victor Stănculescu, de profesie general-păpuşar, respecta ordinele ‘cuplului odios’ şi dirija, ca un adevărat ‘profesionist’, măcelul. Ulterior era numit, de un alt ‘cuplu odios’ (respectând proporţiile), Ilici Iliescu – Petre Roman, ministrul Apărării, din proaspăta democraţie minieră din România.

În următorii zece ani, 1990-2000, i-am admirat pe timişoreni pentru efortul lor constant de a impune politicienilor din Bucale a minimă moralitate publică. Proclamaţia de la Timişoara, legea lustraţiei, votul masiv acordat partidelor democratice din România făceau din Timişoara simbolul României libere de neocomunism. În ultimii ani, însă, elanul lor pare frânt. Au fost învinşi de caracatiţa securisto-comunistă, care a condus România, din umbră sau pe faţă, în ultimii 21 de ani. Foştii torţionari bolşevici au fost propulsaţi în funcţii de un electorat semianalfabet şi imbecilizat de 45 de ani de comunism. În special zona istorică Moldova a votat întotdeauna masiv pentru gaşca securisto-comunistă din jurul lui Ilici KGB Iliescu (PSD+PRM+…).

Iertaţi-i timişoreni pe cei care, prin votul lor, au compromis, poate iremediabil, visul vostru frumos din decembrie 1989. Cei din Moldova n-au meritat jertfa copiilor Timişoarei, ci meritau să se ‘bucure’ în continuare de lagărul comunist. Orice gând pios la adresa eroilor Revoluţiei române este batjocorit prin Moldova roşie.

Pe aici, şi probabil nu numai, jertfa voastră, timişoreni, nu are nici o valoare. Inclusiv (de)formatori de opinie din învăţământ vorbesc despre ‘lovituri de stat’, dar voi ştiţi, ca şi mine, că atunci când aţi ieşit în stradă nu ştiaţi de nici o Maltă, de nici un Ilici, de nici un Bîrlădeanu. Copii şi tinerii Timişoarei au murit pentru ca tu şi eu să putem visa, fără teama că am putea fi ridicaţi de Securitatea comunistă la miezul nopţii, au murit pentru ca noi, românii, să nu mai fim ţara unde se moare de foame, au murit pentru ca România să nu mai fie Etiopia Europei. Eroii Timişoarei sunt singurii care au înfruntat o dictatură, cei din Bucareşti, mai ales cei ucişi după 22 decembrie, ora 12 a.m., au murit pentru că Ilici avea nevoie de legitimitate populară. Timişoreni au curăţat, prin curajul lor, 25 de ani de laşitate românească, perioadă în care un cizmar analfabet a confundat România cu propria lui moşie. Noi, cei poate încă puţini, nu putem uita că în 1989 gaşca lui Ilici se ţinea de lovituri de stat, dar timişorenii mureau într-o Revoluţie mai reală decât moartea. Lor şi numai lor recunoştinţa noastră veşnică.

Eroii Revoluţiei române sunt cei care a făcut prima spărtură în zidul care separa întunericul dictaturii de lumina libertăţii, adică timişorenii, nu miile de profitori, aşa-zişii revoluţionari, făcuţi pentru a-i aduce osanale lui Ilici. Odată cu 1989, Timişoara a devenit simbolul libertăţii pentru neamul românesc.

Citeste si articolele:

• Emanatu’ şi românii
• Cum îşi bat joc noii bolşevici de eroii Revoluţiei Române
• Toţi torţionarii comunişti din România se reduc la cei doi executaţi în decembrie 1989
• În Modova kaghebistului Iliescu, memoria eroilor din 1989 este batjocorită zilnic
• Urmaşii foştilor criminali din 1989 s-au reîntors la Timişoara (locul faptei)