A șaptea dimensiune

Cea de-a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat în Muntenia s-a sfârşit în 1748, deoarece Grigore al II-lea Ghica, aflat pentru a treia oară pe tronul Moldovei, dorea să se instaleze pentru a doua oară la Bucureşti. Pentru noua repartiţie, Grigore “stărui cu foarte îmvelşugată dare de bani”, lucru ce permise vizirilor sforari să-şi schimbe care mozaicele din hammam, care lambriurile din harem. Şi, deoarece gâdele Porţii Otomane era luat cu alte sugrumări pe malul Bosforului, turcii fură nevoiţi să-l trimită pe Costică Mavrocordat pe tronul rămas liber la Iaşi. Astfel, pe eşichierul politic al insulei noastre de latinitate se săvârşea o nouă rocadă fanariotă, consacrată de marii maeştri ai matului otoman.

Pe întreg parcursul mandatului său, Grigore străluceşte totuşi prin ceva, dacă e să punem la socoteală decesul său neviolent, realizare de excepţie a vremii, când cariera de domn se termina cu un laţ de mătase. Până să fie răpus de medicul personal, Grigore Ghica al II-lea a avut răgazul şi inspiraţia să ridice două mănăstiri: Pantelimon şi Visarion, ambele dotate cu spital, pentru cei ce se arătau necredincioşi faţă de domn. Răceala pe care doftorul cel mare, Mihail Manu, a vrut să i-o vindece cu prafuri de omorât câini a făcut din Grigore un fel de ctitor-martir, pe care urmaşii l-au îngropat cu tot dichisul şi pioşenia rezultate din averile rămase. Dorinţa lui ca la tron să-i urmeze Scarlat, fiul cel mare, i-a fost bineînţeles nesocotită de foştii amici, care l-au înscăunat pe mezinul Matei.

Povara pungilor achitate paşalelor de la Stambul, prea grea pentru umerii tânărului derbedeu, a fost luată de anturajul său grecesc, în fond o gaşcă de ingineri financiari neprinşi încă de fiscul Porţii Otomane. Ca dovadă, în numai trei luni, postelnicul Alexandru Stuzu n-avu nicio jenă să numească pe parale sănătoase nu mai puţin de “treizeci de stolnici, douăzeci de paharnici şi cincizeci de serdari” (precum astăzi, în 2018, când ciuma roşie numeşte zeci de miniştri, doar “fraierii” care muncesc vor plăti taxe şi impozite; sau ţoapa Gabriela Firea ce are la Primăria Bucureşti un număr imens de angajaţi, doar nu s-o construi ceva cu banii încasaţi de la cetăţeni –n.m.).

Performanţă care, trebuie să recunoaştem, aproape c-o egalează pe a lui Cozmâncă (fost activist comunist, ministru în guvernul puşcăriaşului Adrian Năstase, în 2001 – n.m.). Diferenţa faţă de regimul fanariot al zilelor noastre era însă esenţială: până la urmă, prin braţul padişahului, infractorii îşi găseau dreapta pedeapsă. Aşa după cum şi-au găsit-o miniştrii lui Mateiaş, arestaţi, exilaţi şi întemniţaţi – ba chiar executaţi, deşi, potrivit normelor europene pe cale de a fi adoptate, sultanul abrogase pedeapsa cu moartea în cazul nevinovaţilor.

Matei Ghica a scăpat totuşi cu viaţă, cu toate că acest lucru rămâne discutabil, de vreme ce tânărul fanariot a fost mutat pe scaunul Moldovei. (“Academia Caţavencu”, nr. 513/2001)

Citeste si articolele:

• Terorismul la fanarioţi
• Azi e nouă, mâine-i zece, uite-aşa robia trece
• Emigraţia română la 1741
• Capul ce se pleacă sabia îl crapă
• O sugrumare absolut banală