A șaptea dimensiune

Cea mai bună afacere încheiată de boierii moldoveni spre sfârşitul domniei lui Ioan Vodă cel Viteaz a fost vânzarea către turci a însăşi persoanei voievodului, la o licitaţie secretă, ţinută în ajunul bătăliei de la Iezerul Cahulului. Cum la bursa vremii se obişnuia vânzarea domnului cu tot cu ţară, plasarea mărfii separat a fost considerată de boieri un biznis excelent, chiar dacă ultimul din viaţa lor, cum aveau să afle imediat după tranzacţie. Una peste alta, prin sugrumarea generală a partenerilor de profit istoric, brokerii sultanului au liniştit pentru o vreme întreaga piaţă de capital războinic a Moldovei, scăzând dramatic nivelul acţiunilor de hărţuială şi înjurături.

Ioan Vodă a fost un bărbat straşnic. Deşi bogat, deşi cosmopolit, deşi a făcut carieră frumoasă în Polonia, Germania şi Constantinopole, nimic din ce-i moldovenesc nu-i era străin. Prin urmare, avea darul suptului, boală pe turci şi – evident – pată pe unguri, cu toate că de aceştia din urmă încă nu auzise nimic. Însă cea mai perdantă trăsătură de caracter s-a dovedit a fi afecţiunea lui duioasă pentru boieri, slăbiciune care i-a atras numele de familie “cel Cumplit”.

Ioan Vodă cel Viteaz s-a suit aşadar pe tronul Moldovei în 1752 cu multă speranţă şi mult sprijin turcesc. Avea să se dea jos doi ani mai târziu, cu multă trudă armată şi cu şi mai multă trădare.

Până atunci, însă, şi-a suflecat hlamida şi-a refuzat din prima plata tributului, faptă ce-a nemulţumit nu atât Înalta Poartă, cât scundul Sfat Domnesc – instituţie care cât ai zice “peşti” l-a luat pe Vodă în colimator.

Turcii, fiind mai boieri, i-au trimis la început o mustrare scrisă prin intermediul unor călăreţi tătari de mare ţinută intelectuală. Dar după ce-a aprins flacăra cunoaşterii în mediul rural din zona Bacăului, grupul de conferenţiari de la Bug a fost rezolvat scurt în câteva seminarii-fulger în lunca Siretului.

Aceste rezultate şcolare n-au fost însă pe gustul lui Selim al II-lea, decanul de vârstă al sultanilor. Drept urmare, domnul Moldovei se vede nevoit să bată măr pe 14 aprilie 1574, la Jiliştea, o armată în toată regula, expediată pe adresa lui de padişah şi să-l înjure de mamă pe Petre Şchiopul, adus de turci ca rezervă. Încălzit de victorie, Neluţu mai face praf nişte delegaţii tătărăşti, mai sparge faţa unor soli turci, mai face una cu pământul o raia a Brăilei şi-i mai trage o incursiune frăţească în Muntenia, unde înscăunează pe cine vrea muşchii lui.

Ei bine, cu toate astea, eroul nostru n-a putut evita criza de isterie a lui Selim şi nici regimentele de ieniceri sosiţi la Iezerul Cahulului cu mandat de arestare, la 10 iunie 1574. Disproporţia numerică între cele două oşti, dar mai ales cea morală, au scurtat bătălia la minim. Părăsit de răzeşi, abandonat de soldaţi, vândut de boieri şi trădat de prieteni, domnul Moldovei s-a bătut singur cu turcii. Deşi v-ar plăcea să credeţi, din păcate, n-a ieşit învingător. A ieşit, în schimb, din încercuire şi s-a retras, cu o mână de oameni, pe dealul de la Roşcani unde, după trei zile de rezistenţă, a acceptat capitularea condiţionată. Evident că turcii, care au uita rapid condiţiile capitulării, l-au rupt în cămile două minute mai târziu, în văzul ţării pentru care s-a ridicat. Pe tron, în locul său, a fost aşezat acelaşi Petre Schiopul, un politician care ar fi făcut carieră frumoasă în zilele noastre. (“Academia Caţavencu”, nr. 367/1998)

Citeste si articolele:

• Vlad Tepes este tot ceea ce-si amintesc strainii din istoria noastra nationala
• Cearta ungurii cu sfada, dar mai bine cu Posada
• Baiazid, te-astept sa vii, la Rovine in campii
• Istoria netrucata, dar hazlie, a romanilor: batalia de la Calugareni
• Geneza poporului roman, intr-o alta prezentare