Ion Mihai Pacepa despre Savanta de renume mondial

joi, mai 22, 2014 21:39

Ion Mihai PacepaIată un extras din „Orizonturi rosii”, cartea fostului general de Securitate Ion Mihai Pacepa.

Cînd Ceauşescu a venit la putere în 1965, nimeni nu auzise de soţia sa, dar nu i-a luat prea mult timp acesteia să-si dezvolte gustul pentru faimă, în calitate de soţie a mult iubitului preşedinte român, a fost o joacă de copil pentru ambiţioasa Elena să acumuleze rapid titluri ştiinţifice: director al Secţiunii pentru Chimie din cadrul Consiliului Suprem pentru Dezvoltare Economică si Socială a României, avîndu-l în frunte pe Ceauşescu însuşi; vicepreşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, care a fost special creat pentru ea; membru titular al Academici Române, cel mai înalt titlu stiintific din orice ţară a blocului sovietic.

In 1973, am fost cu Elena la Buenos Aires cînd, fascinată de ambiţiile politice ale Isabelei Peron, s-a hotărit să se lanseze în viata politică activă, în cadrul nemaiîntîlnitului cult al personalităţii creat în jurul lui Ceauşescu, Elena a promovind rapid pe scena politică: membră a Marii Adunări Naţionale, membră a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, membră a Comitetului Politic Executiv (biroul politic român) şi, doar cu un an în urmă, membră a Biroului Permanent, invenţia lui Ceauşescu pentru a concentra puterea în mîinilc sale şi ale soţiei sale. Astăzi Elena este numărul doi într-o ierarhie în care numai numele Ceauşescu are un loc sigur, restul companiei nefiind altceva decît flori decorative schimbate în mod constant dintr-un loc într-altul, împiedicîndu-le să prindă rădăcini. In ciuda noilor dimensiuni politice ale Elenei, şi-a păstrat întotdeauna primul titlu, acela de director al ICECHIM-ului. Principalele decoraţiuni din cabinetul ei erau portretul lui Ceauşescu atîrnat în spatele biroului si volumele operelor lui, legate în piele roşie si aşezate frumos, ocupînd rafturile bibliotecii de pe un perete. Ceilalţi doi pereţi erau acoperiţi de multe diplome ştiinţifice româneşti si străine ale Elenei, împreună cu numeroase certificate aparţinînd medaliilor pentru merite ştiinţifice, tehnice sau educaţionale. Majoritatea dintre ele îmi erau cunoscute, deoarece în ultimii zece ani DIE fusese adînc implicat în obţinerea lor din străinătate pentru ea. Elena colecţionează cu lăcomie toate diplomele ştiinţifice cu putinţă, de la titluri onorifice pînă la calitatea de membru în societăţi ştiinţifice străine.

— Ia uite colea cine-i acilea si m-asteaptă, a spus cu veselie Elena, pe tonul cel mai amabil, pe cînd îşi arunca pe birou noua sa poşetă din piele de crocodil. Se asorta cu pantofii eleganţi cu vîrfurile ascuţite ce păreau să-i strîngă oasele mari ale picioarelor ei de ţărancă.
— Să mergem în spate, a spus, luîndu-mă de braţ.
„In spate” însemna de fapt camera din dreapta cabinetului Elenei, în spatele unei uşi ascunse. Ceva mai mică decît principalul său cabinet, camera era puţin mobilată şi avea doar un telefon, linia Ş, făcînd legătura cu Ceausescu si cu puţine alte persoane „privilegiate”, induzîndu-mă şi pe mine. Acesta era locul unde Elena îşi petrecea majoritatea timpului cînd era la institut, încercînd să stea la distanţă de oamenii de stiinţă profesionişti. „Tovarăşa este ocupată cu studiul în spate”, era formula inevitabilă a şefului ci de cabinet, ori de cîte ori cineva din institut încerca să ajungă la ea. Acolo, „în spate”, Elena obişnuia fie să privească plictisită îndelung pe geam, fie să dormiteze în fotoliul său favorit cu un exemplar din Scînteia, ziarul oficial al Partidului Comunist Român, căzîndu-i din poală.
— Ai adus dosarul lui Pană ?
— Da, am răspuns, punînd dosarul ministrului Gheorghe Pană pe birou.
Dosarul voluminos conţinea transcrierile din săptămîna curentă de la supravegherea telefonului si pînă la microfoanele instalate în casa si birourile lui Pană. Era un om plin de viaţă şi energie. Cuvîntările sale strălucitoare şi laudative cu privire la Ceausescu îl transformaseră dintr-un activist de partid provincial într-un membru de frunte al ierarhiei. Cînd a venit la Bucureşti, promovat brusc ca unul dintre cei 11 secretari ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, avea un singur defect în ochii Elenei — era căsătorit cu o evreică. Soţii Pană au supravieţuit, totuşi, iar mai tîrziu Elena a făcut pace şi le-a dat o casă mai drăguţă în cea mai elegantă zonă din Bucureşti. Toate colţurile noii sale case aveau microfoane, dar acestea n-au dezvăluit nicicînd altceva, decît loialitatea lui Pană faţă de Ceausescu şi devotamentul soţiei sale pentru marxismul pe care îl preda la universitate. Pînă la urmă, Elena s-a plictisit de soţii Pană.
— Bă, ai face mai bine să-i strecori sub fustă pe unul dintre senzualii tăi agenţi secreţi, mi-a spus. M-am săturat de ea cum face pe Fecioara Măria.
Aceasta nu a mers, totuşi, iar relaţiile Elenei cu soţii Pană s-au înăsprit iar. In cele din urmă, Pană a început să bea, iar soţia sa a început să-si arate discret nemulţumirea cu privire la cunoştinţele de marxism ale Elenei.
Elena a deschis dosarul şi a început să-l răsfoiască.
— A muscat din măr? m-a întrebat.
— Nu încă, am încercat să las loc unor speranţe.
— M-am săturat de ea. Ai trei luni s-o faci să-si ridice fusta. Trei luni, în care o vreau înregistrată pe bandă, fotografiată si filmată. Vreau totul chiar aici, în dosarul ăsta. S-o văd culcată în pielea goală sub omul tău. Miscînd din fundul ei grozav pînă la orgasm, a spus Elena nervoasă, lovind dosarul cu mîna sa grea, osoasă. Trei luni, a continuat. Auzi ? în trei luni îl vreau pe Pană afară. Dacă tu nu poţi s-o prinzi pe madame, îl voi prinde eu pe Pană însuşi.
Incepea să zbiere, îşi poate schimba dispoziţia mai repede decît oricare din cei pe care i-am cunoscut vreodată, chiar decît Ceausescu sau Arafat.

„VREAU VIZON AMERICAN”

Telefonul S a sunat, iar faţa Elenei s-a luminat cînd a răspuns.
— Adu-l aici chiar acuma. Şi două farfurii, întorcîndu-se către mine a spus:
— Am o surpriză pentru tine. Cînd am plecat de acasă am comandat un pateu cu trufe. Eram sigură că idioţii au uitat.
Nu mai mîncasem trufe pînă atunci şî eram sigur că Elena mă va face să plătesc foarte scump pentru ele acum. într-adevăr, nota de plată a fost exorbitantă.
— Mi s-a spus că în America sînt cele mai bune haine de vizon din toată lumea. Nu-i aşa, dragă?
Am priceput unde vrea să bată. De fiecare dată cînd pregăteam vreuna din vizitele lui Ceausescu peste hotare, Elena obişnuia să-mi ceară să fac astfel încît să primească nişte „cadouri drăguţe”. Pentru Japonia cuvîntul de ordine fusese „perle”. Şi le-a primit, multe coliere de perle foarte scumpe. Negrul era pe atunci culoarea sa preferată. Toate acele şiraguri de perle negre au fost plătite de către firme japoneze interesate să facă afaceri cu România.
— Vreau cîteva haine de vizon americane, a spus Elena cu o voce autoritară. Haine lungi si cape. Ai o armată întreagă de oameni pe acolo, dragă, care nu fac altceva decît să meargă de la o recepţie diplomatică la alta. Acum hai să-i punem la treaba. Sînt sigură că doamna Peanitt n-are nici cea mai vagă noţiune despre ce poţi face cu o blană de vizon. Nu mă pol aştepta sa primesc altceva de la ea decît un cos cu arahidc, nu-i asa, dragă? Elena a întrebat, sperînd evident că o voi contrazice.
— După cum ştiu, Jimmy Carter vrea să vă dea cartea lui.
— E aşa cum ţi-am spus, dragă. Ţăranii încearcă să pretindă că-s intelectuali. Care-i cea mai mare companie particulară pe care o vom vizita acolo?
— Texas Instruments. Dar ştiu că Tovarăşul are nişte gînduri speciale cu privire la vizita de acolo.
— N-ar trebui să fie nici o legătură între faptul că Tovarăşul primeşte ce n-are şi faptul că eu primesc ce n-am, dacă „instrumentul” tău e destul de mare.
In particular, glumele Elenei puteau fi destul de crude.
Timp de cîteva momente am fost cu gîndul departe, încercînd să redactez telegrame către staţiile din Washington şi New York dîndu-le vestea cea bună cum că fuseseră blagoslovite cu cuvintele magice „haine de vizon” pentru puţinele zile rămase pînă la vizită, în cele din urmă, am auzit-o pe Elena spunînd:
— Eşti indispus, dragă?
— Doar gînditor, tovarăşă.
— Nu-ţi plac hainele de vizon? Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, a continuat: Hai să spunem lucrurilor pe nume. Azi România e mai bine cunoscută în Occident decît Turnul Eiffel şi mai respectată decît regina Angliei. Şi toate acestea datorită Tovarăşului şi mie. Oriunde mergem, gazdele noastre încearcă să ne ofere o primire cu toate onorurile, dar, dacă noi nu-i învăţări, ei nu ştiu cum să facă. îţi aduci aminte de germani? A fost suficient să le strecori cuvîntul „maşină” ca aluzie şi toţi ne-au dat maşini. Cîte am primit?
– Limuzina Mercedes 600 pentru Tovarăşul, Mercedesul 450
pentru dumneavoastră, un coupe pentru Zoia, două Audi pentru Nicu; si casa mobilă de zece metri amenajată ca birou pe roţi pentru Tovarăşul.
Nici una dintre acestea nu fusese vreodată folosită, din moment ce întreaga familie avea destule maşini de la guvernul român.
— Sau gîndeşte-te la idiotul ăla de Hussein, dragă. Nu-ţi aminteşti cum a fost cu iahtul ?
Sigur că îmi aminteam! Se întîmplase în iunie 1975, cînd eram cu Ceauşescu si Elena la reşedinţa de vară din Golful Aqa-ba a regelui Hussein, iar el ne-a invitat pe iahtul său privat. Era pentru prima oară cînd Elena era pe un iaht. După cină, Ceauşescu şi Elena mi-au cerut să merg cu ei la o plimbare pe plajă.
— Vreau iahtul ăla, a fost tot ce a putut trînti printre lacrimi Elena, repetînd iar si iar. Nu vreau să plec fără el.
Ceauşescu, vizibil atras de ideea ei, a intervenit:
— Şerbănescu e un bun prieten de-al lui Hussein. (Şerbănescu era agentul DIE pe care îl folosea întotdeauna ca interpret la întîlnirile cu arabii.) Spune-i doar cum să-i pună problema lui Hussein. In dimineaţa următoare, cînd regele Hussein a întrebat de mine, era cu Şerbănescu.
— Trebuie să înţelegi că acest iaht particular a fost cadoul meu personal pentru Alya, a spus Hussein, cerîndu-şi scuze. Dar voi comanda imediat unul nou din Statele Unite. Propun să fie numit „Prietenia”.
Un an mai tîrziu, am fost informat de regele Hussein că iahtul era gata de expediere. A fost dorinţa lui Ceauşescu ca Hussein să-l scoată din Statele Unite si să mi-l expedieze la Istanbul. După încă trei luni, am fost în stare să scot „Prietenia” din Istanbul şi să-l ancorez, sub pază atentă, la o bază navală secretă din Mangalia, la Marea Neagră. Soţii Ceauşescu nu l-au folosit niciodată încă.
— Ştii ce, mi-a întrerupt Elena din nou reveriile. Nu uita de expoziţiile mele de bijuterii. Vreau una la Blair Housc, dar şi una la Waldorf Astoria. New York-ul a fost întotdeauna mai bun pentru bijuterii.
— Nu voi uita, , …
In timpul vizitelor peste hotare, ale Elenei, staţiile DIE trebuiau de obicei să convingă faimoasele case de bijuterii să-si expună cele mai frumoase colecţii pentru ea. Nu era o sarcină dificilă, totuşi; Elena cumpăra de obicei cantităţi incredibile, toate plătite de către DIE.
— Se pare c-o să avem o vizită fructuoasă în America, Pacepa.
— Voi face totul, tovarăşă Elena.
— Ce drăguţ eşti.
Intr-un articol pentru The New York Times New Service din 12 septembrie 1978, David Binder scria: „Pacepa fusese consilierul de securitate personal al lui Ceauşescu şi îl ajutase să-şi pregătească vizita oficială de stat în S.U.A din primăvara trecută. Oficialităţile americane şi-au amintit că partea română a făcut numeroase „cereri imposibile”. Una dintre ele a fost ca atunci cînd Preşedintele şi soţia sa Elena vizitează sediul Texas Instruments din Dallas, românii „se aşteaptă” ca din partea companiei să i se facă o haină de blană cadou doamnei Ceauşescu.”

AVIND DE-A FACE CU UN AMANT NEDORIT

— Ce-i nou cu Mihai? m-a întrebat Elena, schimbînd brusc subiectul.
— Ocupat, ca de obicei, am replicat.
Mihai era un tînăr corespondent de la Lumea, o revistă românească de politică externă. Cu cîteva luni în urmă, supravegherea cu microfoane pe care Elena îmi ordonase s-o fac asupra fiicei sale, Zoia, dezvăluise că Mihai devenise prietenul ei favorit.
Elena îl respinsese cu mult timp înainte ca Zoia să înceapă să vorbească despre el. Dintr-un singur motiv: părinţii lui erau prea nesemnificativi, needucaţi si lipsiţi de stil. „Uită-te numai la felul cum merg. Uită-te la picioarele ei arcuite şi la fundul gras, precum şi la picioarele lui de porumbel”, obişnuia să spună
Elena cercetînd fotografiile şi filmele clandestine făcute despre părinţii lui Mihai. Totuşi, în ziua cînd a văzut pentru prima oară o fotografie a lui Mihai purtînd bine jeans, a început cu adevărat să-l deteste. „Dezgustător”, a fost verdictul ei, după care si Mihai a fost pus sub supraveghere continuă. Ura Elenei creştea tot mai mult, hrănită de pasajele din intercepţiile telefonice, transcripţiile microfoanelor si filmele făcute în secret cu privire la întîlnirile lui sexuale cu Zoia. Acum, Elena se enerva numai la auzul numelui de Mihai.
– Pur şi simplu nu mai vreau să mai aud de ticălosul ăsta
nici măcar o zi în plus. L-aş putea omorî ca pe un vierme. Un accident de maşină sau cam aşa ceva. Dar fiică-mea cu minte de găină ar putea face din asta o mare dramă. Vreau să fie trimis peste hotare şi lăsat acolo pînă putrezeşte, a spus Elena, a cărei voce devenise brusc caustică. M-am săturat să tot am coşmaruri noapte de noapte din cauza lui.
Guineea era locul unde voia Elena să fie deportat Mihai.
— Iţi aduci aminte cînd am fost la Conakry? a întrebat. Ambasadorul ne-a povestit despre unul din tehnicienii noştri de tractoare al cărui cap tocmai crăpase ca un pepene, în tărtăcuţa lui s-au găsit larve şi viermi din belşug, îţi aminteşti cum ambasadorul spunea că ei au un fel de gîndac care-şi depune ouăle prin piele în capul tău? Vreau o fotografie a capului lui Mihai crăpat ca un pepene.
Monologul Elenei cu privire la Mihai, caracterizat prin proastă dispoziţie, a fost întrerupt în cele din urmă de ţîrîitul telefonului S. Auzeam vocea lui Ceauşescu întrebînd-o dacă doreşte un film în seara asta.
— Nu vreau nici un film. Vreau să vorbesc cu tine diseară, mon cher: Chiar acum. Acasă, a răspuns o Elenă turbată, înainte de a trînti violent receptorul, înhăţîndu-si poşeta de pe birou, a ieşit cu mers ţanţoş, fără nici un cuvînt, continuîndu-şi drumul de-a lungul parchetului lăcuit şi apoi pe podeaua de marmură a coridorului, tocurile ei zăngănind ca o mitralieră.

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu