Istoria avocaturii sau drumul spre a-ţi ajuta aproapele

duminică, octombrie 18, 2020 7:14
Posted in category Diverse, Justitie

JustitiaSistemele judiciare moderne garantează cetăţenilor dreptul de a avea un avocat. Din oficiu sau plătit, avocatul este cel care asigură apărarea cetăţeanului, fie în faţa autorităţilor statului, fie în faţa altor persoane cu care se află în litigiu.

Dar cine este avocatul? Ce se ascunde în spatele acestui cuvânt, pe care-l folosim uneori, mai ales atunci când dorim să ne apărăm drepturile şi libertăţile garantate de lege? Avocatul este acea persoană îmbrăcată elegant, cumpătată, posesoare de privire atentă şi înţelegătoare, pe care o întâlnim în sala de judecată, în birou sau pe stradă, şi care se simte obligat, prin natura profesiei sau din raţiuni umanitare, să ne apere interesele. Şi o face în cel mai bun mod posibil.

Dar când a apărut această profesie, de avocat? Avocatura, ca şi profesie, a apărut în antichitate. De altfel, la Facultatea de Drept, acolo unde îşi fac studiile viitorii avocaţi, se studiază dreptul roman. De la romani, din limba latină, provine şi cuvântul “avocat”, derivat din “advocatus”, format din “ad” (la, spre, către) şi “vocatus” (în judecată). Romanii plecau de la îndatorirea morală ca cineva nevinovat să nu fie pedepsit şi, pentru aceasta, cei care erau judecaţi aveau dreptul la un apărător, care să le apere interesele.

De-a lungul secolelor, profesia de avocat a suferit tot felul de transformări. În unele zone, şi în anumite momente istorice, profesia de avocat a trecut în umbră, fiind transformată de mai marii zilei într-un instrument aflat la cheremul lor. De exemplu, Napoleon Bonaparte, dictatorul Franţei, spunea că “Ei (avocaţii – n.m.) sunt vinovaţi de crime şi trădări, aş dori să tai limba fiecărui avocat care se va pronunţa contra guvernului”. În sens opus se pronunţa unul dintre personajele principale ale Revoluţiei Franceze de la 1789, Maximilien de Robespierre, cel care spunea: “Doar la această profesie (de avocat – n.m.) s-a păstrat bărbăţia adevărului, doar ea a fost o şcoală a binefăcătorilor civili, unde talentele şi nobleţea s-au învăţat pentru a se pronunţa în apărarea intereselor poporului în faţa legislatorului.”

În România, istoria avocaturii începe practic în 1864, pe timpul domniei “masonului” Alexandru Ioan Cuza, cel care prin Legea din 6 decembrie a consfinţit formarea “Corpului de advocaţi”. Prin această lege, corpul de avocaţi cuprindea numai o organizare teritorială (în capitala fiecărui judeţ), nu şi o organizare naţională.

Prin Legea din 12 martie 1907, ordinul avocaţilor dobândeşte personalitate juridică, biroul de avocatură fiind permis numai persoanelor înscrise în tabloul avocaţilor.

A urmat Legea din 21 februarie 1923, prin care, pentru prima dată, a fost înfiinţată o structură naţională a ordinului avocaţilor.

Au urmat alte şi alte modificări ale denumirilor şi atribuţiilor corpului de avocaţi, cu restrângeri şi constrângeri în perioada dictaturii comuniste, până în zilele noastre.

Astăzi, profesia de avocat în România este liberă şi independentă, se exercită numai de către avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, respectivul barou fiind component al Uniunii Barourilor din România.

Desigur, fiecare dintre noi are propria imagine despre profesia de avocat, dar, vă spun din propria experienţă, indiferent ce crede fiecare dintre noi despre avocaţi, a apela la un avocat, la un specialist în drept, este cea mai bună alegere în cazul în care dorim să ne obţinem drepturile în instanţă. Ei ştiu cel mai bine ce au de făcut.

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu