A șaptea dimensiune

Pe la 1436, ţăranii cu domiciliul stabil în Transilvania îşi vedeau în general de treabă. Asta până când, spre sfârşitul anului, marea nobilime s-a gândit că domiciul ăsta degeaba-i stabil dacă nu e şi fix şi degeaba-i fix dacă nu-i forţat. În plus, cum în situaţia asta intra în dicţionar cuvântul “iobagi”, nobilimea s-a gândit să i-o bage şi mai tare ţărănimii, şi să-i interzică dreptul la moştenire. E drept, pe-atunci, în calitate de iobag n-aveai prea multe de moştenit, dar ideea, trebuie să recunoaştem, era capabilă să te scoată complet din sărite.

Dar, tocmai când, luându-se cu grijile traiului de iobag, iobagii se mai calmaseră, episcopul catolic de Alba Iulia, Gheorghe Lepeş, a nesocotit mersul istoriei şi s-a dedat unor abuzuri care în curând îi vor aduce – în această ordine – o prematură celebritate şi un precoce deces. Ideile lui Lepeş erau puţine, dar obsesive. Pe scurt, el a cerut iobagilor aşa, din senin, să achite dările bisericeşti pe trei ani înainte. Inutil să mai spunem că plata – cu TVA inclusă, se-nţelege – trebuia făcută la cursul nou, în monedă nouă. Atât de nouă, încât şi episcopul era curios cum arată. În momentul în care ţărănimea, oarecum refractară la nerăbdările monseniorului, i-a dat un răspuns evaziv cu privire la neserioasa lui mamă, înalta faţă bisericească a poruncit clerului încetarea cântărilor la nunţi, botezuri şi înmormântări.

Asta era însă prea mult. Iobagii au intrat într-o grevă parţială care risca, una-două, să se transforme într-o frumuseţe de răscoală generală. Dar, cum cine nu riscă nu câştigă, răscoala ţărănimii a izbucnit curând, cu asistenţa orăşenimii şi a micii nobilimi – stări pe care marea nobilime şi clerul superior le tot călcau pe coadă pe la parăzi cu fiţele lor de doi bani.

Marşul rebelilor a pornit spre Cluj, fără nicio rută precisă, dar cu un stil de abordare a conflictului ce indica asistenţa unor militari. Puterea şi-a pus atunci explicit problema unei lovituri de stat şi a trimis o armată de scutieri să-i oprească pe protestatari. La 6 iulie 1437, barajul, instalat într-o vale, a fost, fireşte, spulberat rapid, fapt ce a convins guvernul să accepte negocieri.

La mănăstirea Cluj-Mănăştur, în faţa Conventului, liderii rebelilor s-au aşezat cu nemeşii la masa tratativelor, după care au plecat acasă, bucuroşi. În schimbul păcii, grofii şi clerul îşi retrăgeau pretenţiile, iar iobagii – coasele, furcile şi topoarele. O dată pe an, cele două tabere urmau să se vadă la Bobîlna, pe deal, ca să verifice care parte s-a purtat neserios. Până la prima verificare, însă, nobilimea, clerul, fruntaşii secui şi saşi au format la Căpâlna, după modelul cunoscutelor fete, Unio Trium Nationum, adică o alianţă care-şi băga picioarele în happening-ul de la Bobîlna.

Deşi la aflarea veştii iobăgimea s-a isterizat frumos, elanul care promitea în iarna 1437 – 1438 un iureş de mai mare dragul s-a frânt prin grija unei tradiţionale trădări. Tărănimea a fost făcută zob, şi de-atunci aşa a rămas până în zilele noastre, când – iată – nu se mai poate face nimic. (“Academia Caţavencu”, nr. 376/1999)

Citeste si articolele:

• Radu-i domn si e barbat, si-a pus turci la afumat
• Galceava inteleptului cu fel de fel de lume
• Prin padure, prin poieni, turcii vin la Razboieni (II)
• Prin padure, prin poieni, turcii vin la Razboieni
• Fane, vino Fane, sa vezi ce-a mai ramas din oameni