A șaptea dimensiune

Trebuie să ai vocaţie de răscolitor de gunoaie ca să alegi din Beniuc ceva ce-ar putea sta azi în picioare. Din când în când însă se mai aude câte un oftat critic: ‘Beniuc? Un mare poet: ar trebui antologat şi repus în circulaţie!’. În privinţa romanelor, măcar există unanimitate. Nu că sunt proaste, sunt odioase!

Complexat şi răzbunător, acest pitic oportunist, capabil de asasinate literare, nu mai e citit decât de apicultori, cu teza lui de doctorat despre psihologia albinelor. Şi-a făcut un loc în literatură împingându-i pe alţii la margine. S-a ocupat personal de interzicerea lui Lucian Blaga.

Pe vremea când Beniuc mai era preşedintele Uniunii Scriitorilor, Petru Dumitriu, oportunist şi el până dădea pe dinafară, nu i-a mai suportat lepra verbală şi l-a somat, cu martori de faţă: ‘Piticule, urcă-te pe scaun, să-ţi trag două palme!’. Beniuc a fost Adrian Păunescul lui Gheorghiu-Dej, un Păunescu incomparabil mai prost.

Când a vrut să-şi mute limba lirică la muşchii fesieri ai lui Ceauşescu, a fost refuzat, fiindcă îi mai mirosea organul a Ghiţă-Dej. Aşa că în ultimii săi ani, în timp ce publica pe prima pagină a ziarelor poezii cu partidul, dar şi cu Ceauşescu, Beniuc începuse să cârâie de frig şi de dorul regimului alimentar cu icre negre, ambalate în maşina care îl aştepta la scară, în ‘vremurile bune’.

Nu era un iacobin al comunismului, ci o maimuţă pitică dresată la Moscova să sară la beregată şi care se laudă că ştie şapte limbi şi ruseşte. Acest grafoman de partid şi-a drenat jegul lăuntric în romane în care combina răfuiala personală, ridicată la rang de principiu, cu felaţia comunismului până i se tăia răsuflarea epică.

Ca poet, ‘Mărul de lângă drum’, dacă acest titlu vă mai spune ceva, simula orgasme politice în serie, cu o aplicaţie lirică de pe centură. Dacă s-ar fi mulţumit să fie o curvă literară pentru câţiva clienţi politici, Beniuc ar fi putut părea azi dacă nu simpatic – asta e exclus! – , atunci măcar un profesionist al amorului oral care-şi dă excitat ochii peste cap ori de câte ori se apucă de treabă. Dar visul scârbos al lui Beniuc era amorul în trei, cu următoarea distribuire a rolurilor. El cu organul partidului şi cititorul cu organul liric beniucian. Piticul liric din vocaţie, iar cititorul din obligaţie! (Cristian Teodorescu, Academia Caţavencu)

Citeste si articolele:

• Triumful talentului care nu e
• De ce ‘Mizerabilii’ lui Victor Hugo nu-i chiar o scriere grozavă
• Eugen Barbu, trişorul literaturii române
• Călăii românilor în dictatura comunistă prezenţi non-stop la tembelizor
• Cine-i deznoda şireturile ultimului dictator comunist al României
• 4 cincinale cu slugile lui Ceaşcă