A șaptea dimensiune

Mihai Sutzu apare la Iaşi prin iarna lui 1793, pe un frig de crăpau pietrele preţioase – bogat reprezentate pe giubeaua sa domnească. Mandatul primit de la sultan cuprindea indicaţii clare: întărirea cetătilor Ismail, Chilia şi Tulcea, instalarea unor depozite ce de-ale gurii pe linia graniţei ruseşti, construirea unui pod la Isaccea şi înfrânarea, pe cât posibil, a ferocelor porniri de îmbogăţire rapidă.

Sultanului otoman îi ţâţâia fundul de iminenţa unui nou caft cu muscălimea, fapt pentru care l-a pus pe domn să-şi domolească apetitul ciorditor şi să raporteze birul exact, până la a treia zecimală.

Totuşi, cu toată blândeţea arătată de Mişu în exploatare, cifrele jafului erau în continuare mari, deoarece mulţi peizani o tuliseră peste Nistru, la vrăjmaş, lăsând cota lor de dări pe spinarea celor rămaşi. Momiţi de înlesniri viclene, alţi pălmaşi se înghesuie spre Moldova dinspre Ardeal şi Galiţia şi astfel tezaurul ţării începe să se rotunjească frumuşel în buzunarele fanariotului.

Să nu-l nedreptăţim însă total pe domnitor: noii proletari agricoli au suportat mai puţin jugul sălbatic al accizei Sutzu deoarece, la 6 mai 1795, nea Mihai e mazilit şi chemat la Stambul. Acolo, sultanul îl tratează cu amabilitatea corespunzătoare sumelor încasate şi-l trimite în surghiun abia patru ani mai târziu. (“Academia Caţavencu”, nr. 563/2002)

Citeste si articolele:

• Rafinaţii pretextelor de război
• Arta calamităţii
• O lovitură de maestru
• O ţeapă magnifică
• O tresărire de orgoliu