Neagu Djuvara: “O primă măsură sanitară, dar insuficientă”

duminică, octombrie 13, 2019 16:09

Neagu DjuvaraPsihanaliza modernă a dovedit că un bolnav psihic nu se poate vindeca până nu descoperă şi până nu recunoaşte el însuşi cauzele ascunse, inconştiente, tăinuite ale afecţiunii sale. La fel şi o întreagă colectivitate, cum e astăzi neamul românesc, nu se lecuieşte şi nu-şi poate relua avântul până nu-şi cunoaşte şi recunoaşte adevărul din istoria recentă şi nu-şi asumă integral trecutul.

Or noi trăim de 14 (erau 14 ani în ianuarie 2004, data apariţiei materialului – n.m.) ani într-o continuă minciună.

“Eşalonul 2” al Partidului Comunist, care se află practic la putere din Decembrie 1989, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să oculteze participarea unora şi altora la fărădelegile înfăptuite în vremea comunistă. S-a văzut îndată cu ce îndârjire a fost respins punctul 8 al Declaraţiei de la Timişoara, care, dacă ar fi fost aplicat, ar fi eliminat din structurile guvernamentale – şi poate şi de la acapararea întregii averi industriale şi comerciale a fostului stat totalitar – pe toţi securiştii şi foştii activişti comunişti.

De acolo şi toate piedicile pe care le-au pus la votarea proiectului de lege al lui Ticu Dumitrescu de dezvăluire a arhivelor Securităţii. Aşa cum a fost votată în cele din urmă, legea este atât de sucită şi “emasculată” că are efect de bumerang! Sunt lovite victimele prigoanei care au fost slabe de înger şi au iscălit vreun angajament de colaborare cu Securitatea, pe când torţionarii şi activiştii Partidului Comunist huzuresc liniştiţi, asiguraţi că nimeni nu le mai poate pune situaţia în primejdie.

Chiar în aplicarea acestei legi şchioape se pun fel de fel de piedici, după cum se vede în paralizarea intenţionată a funcţionării CNSAS-lui (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – n.m.). Iar cei care, cu greu, obţin cercetarea dosarului lor constată nişte lipsuri şi nişte distorsiuni flagrante.

Deci atâta vreme cât SRI (e vorba de SRI-ul din vremea criminalului KGB-ist Ion Iliescu – n.m.) – succesorul Securităţii – rămâne păstrătorul arhivelor (arhiva integrală va fi predată CNSAS-ului, de către SRI, abia după ce la Cotroceni ajunge Traian Băsescu – n.m.), dosarele al căror conţinut se dă la iveală nu prezintă nicio garanţie. Pot aduce mărturia mea.

Dosarul ce mi s-a dat de citit după luni de aşteptare, dosar care nu avea decât vreo 18 file, nu conţinea nici o informaţie, nimic, referitor la cei 4 ani (1952 – 1956) când am condus în numele Comitetului Naţional Român de la New York o celulă de Informaţie în legătură cu CIA şi cu echivalentul francez SDECE (Service de Documentation et Contre Espionnage): nimic despre ofiţerul român care m-a “turnat” din prima zi la Ambasada României din Paris; nimic despre participarea mea la pregătirea paraşutării în 1953 a echipei căpitan Sabin Mare, Ilie Rada, Gavrilă Pop; nimic despre cei trei prieteni sau rude care au fost puşi să-l spioneze pe fratele meu sau să-mi scrie mie ca să mă ademenească; nimic despre biletul pe care au pus-o să mi-l scrie, printr-o stewardesă de la Tarom, pe ruda mea căpitanul Dinu Angelescu, fost aghiotant al lui Rădescu şi fost deţinut politic, ca să-mi ceară câteva mii de dolari; nimic despre implicarea mea în cazul Silviu Crăciunaş – afară doar (le-a scăpat!) de un raport al unui indicator de-al lor, “Victor”, de la Munchen, care, după context, e tocmai Crăciunaş, dar care în acel raport spune minciuni atât de enorme, încât reiese clar că dacă Crăciunaş a semnat un angajament cu Securitatea ca să poată, în sfârşit, fugi din ţară, el nu s-a ţinut de cuvânt. Nu e decât un mic exemplu de colosală cacealma ce s-a organizat în jurul dosarelor Securităţii.

Publicarea numelor foştilor securişti e o primă măsură sanitară, dar insuficientă.

Trebuie dusă lupta mai departe până se va obţine livrarea tuturor arhivelor Securităţii unui organism independent (aceasta s-a realizat, repet, abia în momentul în care criminalul KGB-ist Ion Iliescu nu a mai deţinut cea mai importantă funcţie în statul român – n.m.).

Dar nu e oare o luptă cu morile de vânt atâta timp cât sunt Ion Iliescu şi Adrian Năstase cu al lor PSD la putere? Lor puţin le pasă de agitaţia noastră de când sunt siguri că vom intra oricum în NATO şi în UE. Noi, însă, să ne dăm seama că eventuala noastră integrare în aceste structuri internaţionale nu e de ajuns ca să ne vindecăm – să încetăm de a fi ultimul vagon al Europei!

Mare a fost dibăcia lui Ion Iliescu, când privim retrospectiv:

  • nu se ştie nici azi, după 14 ani (erau 14 ani în ianuarie 2004, data apariţiei materialului – n.m.), cum a preluat puterea în Decembrie ’89; cine au fost “teroriştii lui Ceauşescu”; de ce au murit atunci sute de tineri la Bucureşti şi în mai multe oraşe din provincie;
  • el e singurul şef de stat sau de guvern din fostele ţări satelite care s-a grăbit să semneze un tratat cu Moscova;
  • el e responsabil de întârzierea “demarării” noastre economice, cu lozinca vicleană “Nu ne vindem ţara!” (deoarece nu mai aveau ce fura ei, securiştii şi comuniştii – n.m.) destinată doar să permită acapararea întregului aparat economic al ţării de către fosta nomenclatură comunistă;
  • el a chemat de 4 ori pe mineri ca să “dea pe brazdă” pe bucureşteni, terorizând pe opozanţii virtuali prin metode ca în primii ani ai instalării comunsimului în ţarile satelite Moscovei.

Deodată, în timpul celor 4 ani ai lui de “vaci slabe”, îi cade fisa! Ceea ce alţii au înţeles de zeci de ani – cel mai târziu de la criza din Cuba din 1962 – anume că SUA sunt de acum hegemonice în lume, el a înţeles de-abia atunci. Şi hop! – iute să sărim şi noi în luntre ca să nu ne înecăm! Crede el că i-a păcălit pe americani? Nicicum. Dar dacă ei văd că noi tot pe el îl alegem, ce să facă? Cu el şi cu ai lui trebuie să trateze.

În încheiere, să vă spun o poveste – o poveste adevărată, ca un fel de pildă: în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, generalul Weigand, cel care va fi chemat în iunie 1940, la “ora 25 fără 5”, ca să salveze armata franceză în derută, discuta aprig cu un coleg, el fiind indignat că ostaşul francez e murdar, mai murdar decât soldatul german. Colegul, ridicând din umeri, zice: “Ei! Tot i-am bătut pe nemţi în 1914 – 1918”. “Da, replică Weigand, dar i-am bătut nu fiindcă suntem murdari, ci cu toate că suntem murdari!”… Aşa şi cu noi azi: vom intra în Europa nu fiindcă suntem guvernaţi de PSD, ci cu toate că suntem guvernaţi de PSD.

Dar ca să priceapă asta românul până la alegeri … (şi românul, unii români, n-au priceput şi nu pricep nici astăzi, în 2019, că PSD = MAFIA – n.m.)

Neagu Djuvara, ianuarie 2004

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

2 Responses to “Neagu Djuvara: “O primă măsură sanitară, dar insuficientă””

  1. Aerul din subterane | A șaptea dimensiune says:

    octombrie 31st, 2019 at 19:13

    […] Neagu Djuvara: “O primă măsură sanitară, dar insuficientă” […]

  2. Doina Cornea şi-a văzut dosarul cu ochii | A șaptea dimensiune says:

    noiembrie 3rd, 2019 at 19:17

    […] Neagu Djuvara: “O primă măsură sanitară, dar insuficientă” […]

Adauga un comentariu