A șaptea dimensiune

Din punct de vedere militar, epocii fanariote nu-i lipsesţe stilul. Maniera de luptă practicată respiră prin toţi porii ei relaxarea. Ca principiu de bază, bătăliile desfăşurate între 1711 şi 1821 nu au exprimat aproape niciodată punctul de vedere al combatantului român. Declaraţia de război a fost mereu proclamată în saloane somptuoase şi îndepărtate, în schimb teatrul de operaţiuni n-a depăşit o aruncătură de băţ: măcelul, pârjolirile şi jaful erau performate strict între graniţele româneşti.

Când aveau ceva de împărţit între ei, ţarul, împăratul ori sultanul o puneau de un război în Subcarpaţi. Normal, participarea noastră era obligatorie şi deplină. Ca parteneri luaţi cu japca ce eram, aveam însă privilegiul de a ne alege aliatul, de cele mai multe ori cu plăcerea secretă a trădării bine deghizate în zâmbetul boieresc. Aceste războaie parţiale ne-au adus o mai bună înţelegere a agriculturii, a economiei în general, a economiilor pierdute în grenezia conflictului şi chiar a vieţii luate în acest context, de una dintre cele două părţi combatante.

Pe parcursul acestui secol fanariot, sub aspect ostăşesc, românii n-au câştigat nici un război, dar nici n-au intenţionat vreodată cu sinceritate s-o facă. Au câştigat însă prietenia temporară a învingătorilor turci, ruşi sau austrieci – e drept, întreruptă când şi când de dispreţul lor permanent.

Eroismul risipit sub mandatele grecilor din Fanar n-a depăşit aşadar cota de avarie, permiţând tradiţiei militare româneşti să-şi conserve seva pentru vremuri mai propice, despre care vom vorbi, desigur, altădată. (“Academia Caţavencu”, nr. 575/2002)

Citeste si articolele:

• Problemele globale ale urbanismului fanariot
• Moldova de pe timpul fanarioţilor era ca cea de astăzi, doar fanarioţii erau alţii
• Pe vremea când jefuitorii erau turci
• Despre virtuţile salvatoare ale trădării
• Contribuţii româneşti la războiul ruso-turc