Noi în anul patru mii
sâmbătă, mai 15, 2021 18:05
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor
Să luăm un exemplu care mie mi-a plăcut mult: etruscii, un popor pre-indo-europaean, îşi vedeau de treaba lor în peninsula italică fără să-şi deranjeze prea mult vecinii. Aveau tot ce le trebuie: limba lor, credinţa lor, moravurile lor, ba chiar alcătuiau o etnie bine definită, uşor de deosebit între ginţile latine dimprejur.
Numai că traiul lor liniştit s-a dus pe apa Tibrului odată cu apariţia cotropitorilor romani. Agresiunea militară a legiunilor a lăsat urme adânci nu atât în corpul fizic al etruscului, cât în psihicul său colectiv. Copleşit de cucerire, poporul s-a retras în sine, s-a lăsat asimilat de civilizaţia disciplinată a Romei, s-a abandonat unei apatii generale şi, pe la începutul secolului al V-lea după Cristos, a dispărut cu totul, absorbit complet de ghiveciul etnic şi cultural al Italiei.
Numai că – şi aici intervine ipoteza sprinţară a lui Neagu Djuvara – de fapt, etruscii n-au murit chiar de tot. Ei n-au făcut decât să tragă un pui de somn timp de vreo opt secole. Când Imperiul Roman de Răsărit intra în descompunere, poporul din Etruria îşi oferea plăcerile hibernării, Această odihnă dilatată i-a permis să-şi adune energiile nefolosite, ambiţiile istorice înfrânate, frustrările acumulate sub romani şi să iasă la rampă în al treilea sfert al secolului al XIII-lea, taman când Renaşterea italiană explodează în Toscana.
Dar, staţi să vedeţi: o altă agerime á la Djuvara subliniază concentrarea aproape exclusivă în Toscana a geniilor renascentiste. Prin urmare, cum Toscana se suprapune cu teritoriul de somnolenţă al vechilor etrusci, iată cum au înţeles dispăruţii să revină în prim plan!
Povestea am găsit-o în cartea lui Neagu Djuvara, alături de altele şi mai şi. Civilizaţii şi tipare istorice e o lucrare de filozofia istoriei care a smuls din mâinile celor mai cusurgii nemuritori din lume Premiul Academiei Franceze.
Iniţial lucrare de doctorat, manuscrisul a fost adăugit şi şlefuit douăzeci de ani până să capete consistenţa şi notorietatea de azi. Principalul element de seducere este, după mine, “formula Djuvara” – un amestec unic de spirit, vervă epică, enciclopedie şi rigoare.
Savantul povestitor se plimbă printre civilizaţiile planetei cu uşurinţa şi firescul unui schior expert. Niciodată convenţional, niciodată obosit, mereu copleşindu-te cu amănunte şi dezvăluiri, autorul te pofteşte să deguşti sinteze, cifre, ipoteze şi concluzii într-un ritm în care te descoperi imediat gurmand.
Popoare care dorm şi se trezesc, civilizaţii care trăiesc după un ceas universal, culturi care absorb culturi, popoare care nu există în istorie, tipare care unifică civilizaţii sau “marginali” care îi cotropesc pe “centrali” alcătuiesc meniul irezistibil al lecturii.
Un manual incitant de cultură generală, folositor universitarului, dar necesar şi accesibil românului de rând. Mai ales că exemplul ipotetic al etruscilor ne lasă şi nouă, românilor, mulţumirea că, poate, peste câteva milenii, vom răbufni şi noi pe undeva. (“Academia Caţavencu”, nr. 661/2004)
Citeşte şi articolele:
