Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (IV)

marți, decembrie 19, 2017 17:31
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorCând, în episodul trecut, cronicarul promitea un final apoteotic pentru aventurile deja maturului Iancu, el uita un amănunt esenţial: în anul următor “campaniei de la Dunăre” pe tronul Ungariei urca absolut imprevizibil copilul Ladislau, progenitura lui Albert de Habsburg, ins de care acum auzim pentru prima dată în serialul nostru. Acest fapt l-a determinat în mod clar pe Iancu de Hunedoara să mai zăbovească un episod – chiar cel de faţă – în fapte ceva mai mărunte, inerente unei perioade incerte, nedemnă de măreţia ambiţiilor lui, şi să-şi amâne deznodământul triumfal al vieţii pentru episodul următor.

Aşadar, prima consecinţă a încoronării mucosului Leo a fost numirea lui Iancu în poziţia de guvernator. Bine apreciată de curţile Apusului, dar şi bine remunerată de casieria maghiară, poziţia de guvernator i-a permis eroului nostru să viseze cu ochii deschişi la noi şi noi cruciade pe banii creştinătăţii. Ideea era simplă: în 1448 trebuiau eliberate Macedonia şi Salonicul, iar în 1449, trupa catolică urma să se destrăbăleze pe malurile Bosforului, unde turcii n-aveau unde să ajungă, fiind mătrăşiţi în strâmtori de flotele Papei. Cum, pentru atacul aerian asupra musulmanilor din viitoarea Iugoslavie, aliaţii lui Isus aveau nevoie de săgeţi, cataroaie şi drept de survol în Ţara Românească, Iancu i-a dat lui Vlad Dracul (preşedinte în exerciţiu la Tîrgovişte) o bursă peste hotare şi l-a făcut domn pe Vladislav al II-lea, un băiat de mingi de-al său, uns cu toate alifiile trădării.

Numai că, pe cât era de simplă ideea în teorie, pe atât de teoretică a rămas. Cavalerii-n zale lucii au intrat în Serbia la 28 septembrie 1448, unde au şi rămas începând cu 19 octombrie acelaşi an, zi în care s-a încheiat bătălia de pe Câmpia Mierlei. Lupta, care a durat 3 zile, reprezintă o pată roz pe biografia Imperiului Otoman, fiind una dintre puţinele victorii clare ale semilunii asupra omului alb. Ca victime ale bombardamentelor turceşti, presa vremii a reţinut trupurile a 17.000 de occidentali înţoliţi în armuri de metal preţios încrustat cu nestemate, elemente atât de necesare tezaurului de la Adrianopole, şi averile a câtorva mii de rude din Vest, încasate de contabilitatea padişahului ca răscumpărare pentru odraslele căzute mai întâi de pe cal şi apoi în prizonierat. Din aceste motive, Iancu n-a putut să mai zăbovească la faţa locului şi s-a întors în lumea civilizată pentru a reîncepe istoria dintr-un loc mai inspirat.

Cum perspectivele unui nou caft creştino-musulman erau puternic frânate de traumele psihice de la Câmpia Mierlei, Ioşca a-nceput să-şi justifice salariul jucând “Nu te supăra, frate” cu domnitorii ţărilor române. Astfel, la finele lui 1448, îl instalează pe tronul Moldovei pe nimeni altul decât Petru al II-lea, un celebru necunoscut de care eu, unul, aud pentru prima oară şi care, în unicul an de domnie, adică în 1449, a şi donat Ungariei Chilia. Dorind mai binele coroanei bozgoreşti, Ioşca îl introduce în teren, tot pe stadionul din Suceava, pe Bogdan al II-lea, tata lu’ Ştefan cel Mare. Mult mai de treabă decât Petrache, Bogdănel îi dă cadou lu’ şefu’ toată ţara. Nu pentru multă vreme însă, căci la Răuseni, în 1451, boierii îl asasinează mortal, în timpul vieţii.

Pe partea cealaltă, în Ţara Românească adică, treaba a mers ceva mai unsă. Iancu l-a prins pe Vladislav că copiază după turci şi, în aceeaşi zi, i-a confiscat caietul, pixul, Almaşul şi Făgăraşul, lărgindu-şi astfel spaţiul vital, necesar – în fine – ultimei pagini apoteotice, pe care o vom citi în episodul următor. (“Academia Caţavencu”, nr. 387/1999)

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (IV)”

  1. Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (V) | A șaptea dimensiune says:

    ianuarie 27th, 2019 at 17:34

    […] Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (IV) […]

  2. Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata (IV) | A șaptea dimensiune says:

    ianuarie 27th, 2019 at 19:33

    […] Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (IV) […]

  3. Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata (III) | A șaptea dimensiune says:

    mai 4th, 2019 at 19:57

    […] Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (IV) […]

  4. Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata (II) | A șaptea dimensiune says:

    mai 4th, 2019 at 19:58

    […] Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (IV) […]

  5. Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata | A șaptea dimensiune says:

    mai 4th, 2019 at 20:05

    […] Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (IV) […]

Adauga un comentariu