Pe cine a scuipat Iorga şi de ce

sâmbătă, iunie 9, 2018 16:16
Posted in category Literatura

Ioan SlaviciDespre Slavici se ştie ce-am învăţat la şcoală. Adică mai nimic. Poate ăi mai tocilari îşi aduc aminte de Ghiţă, Ana şi Lică Sămădăul sau de una Mara. Nu au însă cum să-şi aducă aminte, fiindcă n-au învăţat nicăieri, că în tinereţe, blândul Slavici, venit în Regat dintr-un imperiu multinaţional, a fost un antisemit feroce, antisemit ieşit de sub aripa lui Eminescu.

De la Eminescu a învăţat ca lumea româneşte, Eminescu i-a pus în mână, la Viena, primele cărţi de filozofie, împreună au combătut la “Timpul”, aşa că în 1878 Slavici s-a simţit dator să-şi urmeze magistrul. Era anul când Congresul de la Berlin “condiţionează independenţa ţării de modificarea articolului şapte din Constituţie: articol care limita împământenirea evreilor”. Atunci combate Eminescu chestiunea şi tot atunci scrie Slavici Chestiunea ovreiască în România, o broşură pe care o va face uitată şi despre care cercetătorii operei lui Slavici se vor feri să pomenească. Aveau şi motive: “… ovreii sunt peirea neamului românesc: aceasta o simte tot românul. (…) Nu ne-ar rămâne deci decât ca, la un semn dat, să închidem graniţele şi să îi tăiem şi să îi aruncăm în Dunăre, până la cel din urmă om, încât să nu mai rămâie nici sămânţă de dânşii. Aceasta e singura soluţiune …” (p. 68). Dându-şi seama că a sărit calul peste măsură, Slavici se simte dator să adauge: “Nu eu şi nu oamenii de felul meu sunt aceia care vor sfătui pe români să ia o asemenea hotărâre aspră” (p. 69). O vor face peste 62 de ani legionarii şi apoi Antonescu.

Multe lucruri nu ştim despre scriitorii noştri. Şi asta din cauză că manualele ascund părţile de ruşine ale scriitorilor. N-a fost de ajuns că la tinereţe era antisemit, dar la bătrâneţe Slavici era convins că unirea Ardealului cu România nu va aduce decât ponoase ardelenilor. România era în ochii lui o ţară putredă, coruptă, în fine, plină de toate relele de pe pământ. Ceea ce era în parte adevărat. Aşa că s-a opus cum a putut (cu condeiul, desigur) intrării în război a României alături de Antanta. Pentru colaborarea în timpul ocupaţiei la Gazeta Bucureştilor, ziar finanţat de nemţi, Iorga s-a simţit dator să-l scuipe când l-a întâlnit pe Calea Victoriei, iar guvernul să-l bage pentru aproape un an la puşcărie (19 ianuarie – 18 decembrie 1919). Avea 71 de ani. (“Academia Caţavencu”, nr. 460/2000)

Şi o scurtă observaţie: Slavici a făcut un an de puşcărie, la bătrâneţe, pentru nişte articole publicate într-un ziar finanţat de germanii ce ocupaseră România; KGB-istul criminal Ion Iliescu n-a făcut o zi de puşcărie pentru crimele din decembrie 1989 şi iunie 1990.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu