Pentru a fi mafiot în România, după 1989, trebuia, şi trebuie, obligatoriu, să fii membru PSD

duminică, noiembrie 10, 2019 15:57

PSDLaurenţiu Popescu, un rector pentru eternitate (material din ianuarie 2004)

Dl. profesor Mircea Laurenţiu Popescu este (era în 2004 – n.m.) rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) Bucureşti. Iar când spunem rector, spunem “Don Lorenzo”. Cu apelativul acesta de sorginte siciliană se răsfaţă, de altfel, însuşi Măria Sa, Naşul învăţământului medical de pe Valea Dâmboviţei. Care tocmai ce-şi încheie cu succes cel de-al treilea mandat de rector. Un mandat ilegal, fiind în plus faţă de legea care permite doar două pe viaţă de rector.

Dar ce poate isteriza în halul ăsta un intelectual autentic, să ajungă să se ţină cu dinţii de o funcţie administrativă? Dar, mai întâi, este într-adevăr Don Lorenzo un intelectual autentic? Este. Vizitaţi pagina personală a dlui profesor şi vă veţi convinge. (Pe bune, aici nu picurăm ironii – are un număr impresionant de titluri – 166 – multe preluate în reviste străine – 75.) Tot atât de impresionante sunt şi cele două stagii de perfecţionare în Anglia şi SUA în 1977 şi, respectiv, 1981. Dar, dincolo de relaţia cu Securitatea, este cert că pentru străini a contat competenţa.

La fel de sigur este că, pentru dl. Popescu însuşi, competenţa a început să conteze mai puţin decât condiţia de dumnezeu al învăţământului medical. Aşa îl descoperim mândru de condiţia de membru PSD, de cea de competent senator al partidului care l-a plantat rector. În 1992.

Azi (era ianuarie 2004 – n.m.), conform declaraţiei de avere, Don Lorenzo este pe locul 2 în topul senatorilor. Are vreo 2 miliarde şi jumătate de lei (vechi – n.m.) şi ca la 240 de mii de dolari. Puţin pământ, puţină pădure, câteva apartamente. Declaraţia conţine şi explicaţia îmbogăţirii – a moştenit o mătuşă şi un unchi. Aşa o fi, dar profităm de prilej pentru a face loc unei declaraţii anonime: “mai bine mor şef de lucrări decât să-i dau ceva ăstuia”.

E poate util să precizăm că Rectorul este ciobanul funcţiilor universitare. Posturile vacante în UMF au fost scoase la mezat cu o parcimonie care i-a scos din minţi pe cei care îmbătrânesc în funcţii de şef de lucrări. Un post de profesor universitar apare cu frecvenţa eclipselor de soare; cele de conferenţiar la fel de des ca eclipsele de lună. Ei bine, în ultimul an universitar au fost scoase la concurs 100 de posturi. De ce? Un cârcotaş ar spune că timp de 10 ani rectorul a creat o presiune pe piaţa posturilor pentru a le creşte preţul, iar schimbarea de strategie din finalul carierei nu este decât o lichidare de stoc, “cu mari reduceri de preţ, de la 50 la 70%”.

Ce se va întâmpla după? Păi, mulţi ani de aici înainte se va privi în soare. Mai mult, pentru a tempera zelul generaţiilor viitoare în a egala performanţele celor trecute, se lucrează acum la criteriile de promovare (un număr utopic de lucrări publicate în presa străină etc.); pleacă el, Lorenzo, dar nu lasă fântânile neotrăvite.

Dezvoltarea armonioasă a Universităţii şi promovarea criteriului competenţei nu sunt decât două dintre principiile lui Don Lorenzo. Unul care-i este foarte drag este întinerirea parcului de cadre didactice. Obiectivul a fost realizat în proporţie de 100% într-un singur caz: propria-i soţie. Doamna doctor Olga Simionescu a ajuns în 8 ani de la absolvirea facultăţii conferenţiar şi şef de secţie la Spitalul Colentina. Toate promovările au fost făcute la excepţional. Doamna dr. nu ar fi putut să ajungă, în mod normal, în această perioadă decât maximum asistent universitar. (Dacă eşti reţinut preparator după facultate ai nevoie de 5 ani pentru a încheia rezidenţiatul; după ce ai devenit specialist, trebuie să prinzi un concurs de medic primar şi să faci o vechime de 3 ani pentru a putea promova şef de lucrări; dar asta numai dacă eşti doctorand; în sfârşit, după obţinerea titlului de doctor, calea spre conferenţiar e deschisă, cu condiţia să existe post liber pe care să concurezi.)

Ei bine, această Prâslea a medicinii a crescut într-un an cât alţii în 3. Iar în calea domniei sale s-a făcut pârtie cu buldozerul. Doctorul Giurcăneanu, care a avut ghinionul să fie conferenţiar şi şef de secţie la Colentina, a fost măturat din drum ca să-i poată ocupa Donna Lorenzo toate posturile. Urmează şeful clinicii, dl. Forsea, care se crede protejat pentru moment pentru că a scos un “Atlas de dermatologie” în coautorat cu juna Olga Simionescu.

Serviciile de promovare “Laurenţiu Popescu” SRL nu-şi lasă clienţii în drum. Odată intrat în programul de lansare spre un post universitar, Don Lorenzo acordă facilităţi unice în lume. Concret, trebuie să ştiţi că una dintre condiţiile de pornovare, pardon, promovare este să ai un număr de cărţi publicate. Victor Lorin Purcărea dr. ing. şi şef de cabinet senatorial al lui Laurenţiu Popescu, conduce (conducea în 2004 – n.m.) editura “Carol Davila” a UMF. La această editură se editează cărţi. O particularitate a editurii este că, într-un sublim dispreţ pentru lege, nu comunică Bibliotecii Naţionale tirajele. Editura are o tipografie proprie, de fapt un copiator color. Vrei să devii profesor? Ai negociat şi acordul lui Don Lorenzo? Ei bine, atunci ţi se oferă posibiltatea să-ţi publici o carte, pe banii tăi, într-un tiraj numai de rector şi locotenentul său ştiut. O carte care e bună s-o prezinţi în dosarul de candidatură şi atât. Că tot n-o mai vede nimeni, dacă tu nu vrei asta. Într-un limbaj ireverenţios, s-ar putea spune că e o editură de şuşe. În definitiv, aici şi-a publicat furturile Mircea Beuran (fost ministru PSD – n.m.). Şi tot aici au fost publicate testele pentru ultimul examen de rezidenţiat, cel care a produs ultimul scandal (ultimul scandal până în 2004 – n.m.).

Dar nu ne-am permite să pângărim cu asemenea opinii de căcat tocmai inestimabilul “Atlas de dermatologie” al Olguţei, consolidat cu semnătura autenticului profesor Forsea. Ei bine, dacă există riscul ca produsele de serie ale Editurii să fie percepute ca surogate de lucrări ştiinţifice, dl. Popescu s-a gândit că ar fi util să lucreze puţin la imaginea apariţiilor editoriale. Drept care a imaginat, prin intermediul fundaţiei pe care a înfiinţat-o, un mecanism de premieri. Aproape toate cărţile care trec prin editură sunt “spălate” de păcate prin programul de premiere. Iar garanţia calităţii ştiinţifice este asigurată de notorietatea sponsorului premiilor: marele om de cultură Gigi Becali, care înmânează cecuri cu autograful său viitorilor profesoraşi universitari autori de cărţi de portofoliu.

Procedura premierilor este prelungită uneori până la nivelul Academiei Române, care a premiat zilele trecute (era ianuarie 2004 – n.m.) – uau – un excepţional “Tratat de dermatologie” trecând cu graţie peste faptul că o colecţie de fotografii color nu are nimic de-a face cu cercetarea ştiinţifică. Cum a ajuns Academia să-l concureze pe Becali? Parcă aud explicaţia pe care o serveşte, rânjind şmecher, Don Lorenzo: :Nu e o problemă să obţii un premiu de la ei, toţi foştii secretari de partid (comunist – n.m.) ai UMF sunt academicieni”.

Un rector bun face casă bună cu sediile. UMF a avut o zestre locativă impresionantă, acumulată înainte de sosirea comuniştilor de ieri. Don Lorenzo a descoperit cu plăcere de câte sedii şi terenuri se poate dispensa UMF-ul. Evident că nu spune nimeni că pe gratis. Nu ne-am permite să-l jignim taman pe domnia-sa. În PSD eşti cu atât mai respectat cu cât ai făcut avere mai mare din averea publică.

Iată şi câteva întrebări: ce s-a ales de asocierea UMF cu un om de afaceri pentru “rentabilizarea clubului studenţilor medicinişti de pe strada Oteteleşanu 3? “E o grindă ruptă, n-avem bani să-l reparăm”, spunea rectorul înainte de a pasa grinda cu tot cu spaţiu spre exploatare lui Mitică Dragomir (unul dintre mafioţii fotbalului românesc – n.m.), care şi-a tras barul cu specific “Maxim”. Similar al fost valorificat şi clubul (“Hippocrat”) al medicilor.

Fostul centru de documentare, rechiziţionat de Securitate înainte de ’89, a devenit o perioadă Ambasada Irakului şi n-a mai revenit la UMF, poate şi pentru că securist la securist nu-şi scoate sediul.

Căminele nu pot fi cedate, dar pot fi reparate. Temeinic. Cel de pe strada Radu Cristian şi-a început saga reparaţiilor în 1996. Termenul de încheiere a lucrărilor a fost 2001. În 2003 a dispărut şantierul şi a rămas căminul. Bun de reparat.

Dar marea lovitură a dat-o Don Lorenzo cu terenul UMF din mijlocul Capitalei (strada Jean Louis Calderon). Terenul a fost cedat unei firme din Liechtenstein spre a fi valorificat în asociere. Firma Curitiba a primit 1.000 de metri pătraţi cadou printr-o semnătură cu iz de PNA a sicilianului nostru rector. Vom dezvolta acest subiect într-un alt material. Până atunci vă lăsăm să duceţi la bun sfârşit următorul raţionament: dacă o ţară condusă mafiot produce un sistem medical de învăţământ mafiot, la ce buzunare ne vor trata mai întâi medicii produşi de acest sistem? (“Academia Caţavencu”, nr. 632/2004)

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu