A șaptea dimensiune

După preţioasele puncte obţinute la Vaslui, Ştefan ştia că returul va fi jucat tot acasă, în compania aceluiaşi club din Istanbul, numai că, de data asta, turcii vor intra mai mulţi pe teren şi-l vor avea în Înalta Poartă pe însuşi Mehmed al II-lea, cuceritorul cupei Bizanţului. Microbiştii din Apus, după ce l-au ovaţionat o vreme pe Maradona din Carpaţi pentru frumosul fault la Profet, au văzut că gluma se îngroaşă şi s-au mulţumit să-i facă galerie. Singur Matia Corvin l-a tratat pe voievod cu seriozitate, promiţându-i ferm echipament şi rezerve ce urmau să sosească în Moldova la data precisă a calendelor greceşti.

Între timp, cuprins de turbarea tipică a despoţilor orientali, padişahul a observat că trupele înfrânte la Vaslui îşi poartă nasul cam pe sus şi a hotărât să curme această anomalie de înălţime printr-o masivă retezare la nivelul gâtului. Apoi, după ce o zi întreagă a stat închis în cortul oval cu o stagiară din Suceava, Mehmed al II-lea a simţit că mânia îl mai părăsise un pic. Cu mintea mult mai limpede, sultanul şi-a aprins atunci o narghilea şi, sub clarul unei semiluni pline, a pus la cale revanşa care urma să-l transforme pe Ştefan, dintr-un moldovaen nu mare la stat, aprig la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat, într-un mare om politic şi-ntr-un harnic ctitor de biserici.

Prima mutare calmă a Porţii a fost bine calculată. Luminăţia-Sa şi-a trimis trupele la mare, mai precis, pe litoralul nostru. Fiind deja bronzaţi, copiii lui Allah şi-au făcut de lucru cu cetăţile Pontului Euxin din nord, cucerind în tricou şi şlapi Caffa, principatul genovez al Mangopului şi cam toate porturile mai răsărite dintre gurile Dunării şi ale Nistrului. Ştefan nu s-a pierdut cu firea şi-a trimis aşa, la derută, o solie la Stambul, ca să vadă cam în ce ape se mai scaldă furia Prealuminatului. Numai că la cererea turcului de retrocedare a Chiliei, a Cetăţii Albe, a birului restant şi a ienicerilor uitaţi la faţa locului când cu mitingul de la Vaslui, ambasadorii s-au văzut siliţi să-i dea un răspuns atât de evaziv, încât cadavrele lor nici n-apucaseră să se răcească în pari şi Mehmed galopa spre Moldova în fruntea a 200.000 de soldaţi.

Oştirea padişahului s-a mai bucurat – pe lângă sprijinul firesc a 10.000 de tătari amatori de astfel de evenimente economice – şi de călduroasele servicii ale lui Laiotă Basarab, înscăunat domn al Munteniei chiar de – aţi ghicit – Ştefan. În afacerea asta frăţească nu atât amănuntele de gintă latină îl îngrijorau pe voievodul Moldovei, ci gândul că, fiind vorba de jaf la liber, pe lângă cei 12.000 de munteni înarmaţi, tătarii, oricât de mulţi, erau mici copii.

La 5 iunie 1476, Ştefan cel Mare adunase cam 30.000 de răzeşi. Deşi, cu un an în urmă, la un pahar de vişinată, toţi aliaţii creştini ai Moldovei îşi suflecaseră mânecile a bătaie, cum s-au ivit primele caice cu başibuzuci pe Dunăre, toată suflarea crucii s-a făcut că plouă. Doar Veneţia, care avea afaceri frumuşele au bord de la Mer Noire, a făcut câteva figuri de aerobic în faţă mazurilor din Crimeea, ţinând, pe toată perioada invaziei, câteva hoarde pe loc.

Situaţia era, care va să zică, grea. Dar nici pe departe mai grea decât în episodul următor. (“Academia Caţavencu”, nr. 370/1998)

Citeste si articolele:

• Fane, vino Fane, sa vezi ce-a mai ramas din oameni
• Cum s-a fript Gheorghe Doja in razboiul taranesc crestin si democrat
• Ioan Voda cel Cumplit, un baiat nefericit
• Vlad Tepes este tot ceea ce-si amintesc strainii din istoria noastra nationala
• Cearta ungurii cu sfada, dar mai bine cu Posada