A șaptea dimensiune

Următorul pupincurist este încă o dovadă despre cine a pus mâna pe putere în decembrie 1989: o gaşcă securisto-comunistă, cu influenţe kaghebiste. Se numeşte Dumitru Mazilu şi în decembrie 1989 predica românilor despre ce rău este comunismul. Dar iată cum arată biografia acestui personaj: Dumitru Mazilu, n. 24 iunie 1934, Bacău. Om politic. Participant activ la revoluţia din decembrie 1989. Tractorist (1952), apoi locotenent-major de securitate. Absolvă Facultatea de Drept în 1959, urmează cursuri de doctorat în drept la Universitatea „Babeş-Bolyai”. În 1964, profesor la „Ştefan Gheorghiu” şi profesor de drept internaţional la Şcoala de ofiţeri de securitate de la Băneasa. Între 1965 – 1967, director al Şcolii de Securitate de la Băneasa. Carieră diplomatică la ONU în anii ’80. Între 1986 şi 1989 se află sub arest la domiciliu, ca urmare a criticii politicii PCR. După 1990, reintră în diplomaţie, fiind ambasador în Filipine (1993 – 1994), apoi reprezentant al României la OSCE (1994). Iată şi două citate, pentru a remarca limbile catifelate date Partidului Comunist de un fost tractorist. „Măsurile întreprinse sunt de natură a contribui la lărgirea drepturilor democratice ale tuturor cetăţenilor, la promovarea unor noi garanţii pentru realizarea libertăţilor individului, pentru afirmarea deplină, nestânjenită a personalităţii umane.” (Glasul Patriei, 20 august 1972) „După cum se subliniază în Programul partidului nostru, adoptat la Congresul al XI-lea, democraţia socialistă este superioară, în primul rând, prin aceea că se întemeiază pe proprietatea obştească asupra principalelor mijloace de producţie, premisa obiectivă, reală a înfăptuirii conducerii de către popor, garanţia fundamentală a drepturilor şi libertăţilor oamenilor muncii. Întemeindu-se pe relaţiile de producţie socialiste, puterea noastră de stat garantează posibilitatea practică a celor mai largi drepturi şi libertăţi.” (Flacăra, 18 august 1977)

Un alt pupincurist dintre actori este Mircea Albulescu. Deşi, după unii, Mircea Albulescu este evreu, numele său real fiind Iorgu Weismann, informaţiile cuprinse de Wikipedia sunt sărace şi nu oferă prea multe amănunte. Dar haideţi să vedem cum era mângâiat fundul dictatorului de limba moale a lui Mircea Albulescu. ‘Strălucita expunere a tovarăşului nostru Nicolae Ceauşescu ne mobilizează să realizăm opera de o înaltă ţinută artistică, pătrunse de nobilul spirit revoluţionar al zilelor noastre, dovedindu-ne astfel nouă şi lumii întregi că, alături de industrie, de agricultură, de cercetare, de toate domeniile în care se creează bunuri materiale, arta românească poate şi trebuie să cunoască în prezent ceea ce cu emoţie numim cu toţii era României socialiste multilateral dezvoltate.’ (Contemporanul, 4 iunie 1976)

Se pare că, în dictatura comunistă, o condiţie esenţială pentru a fi promovat ca ‘vedetă naţională’ a fost linsul fundului dictatorial. A făcut-o şi Octavian Cotescu, actor, fost rector al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) din Bucureşti, în perioada 1981 – 1985. Dacă urmaţi link-ul anterior, veţi constata că şi pe Wikipedia sunt destule greşeli. La Octavian Cotescu este prezentat greşit locul naşterii, acesta fiind Dorohoi, Botoşani. Iată şi citatul: ‘Spunând astăzi Ceauşescu, certificăm de fapt aurul inteligenţei politice multilaterale a străbunilor noştri. Numele de Ceauşescu încununează o epocă de strălucire a României cu harul marilor bărbaţi pe care istoria îi aşază în văzul lumii, întru diriguirea ei.’ (România literară, 26 ianuarie 1978) O limbă de lemn perfectă pentru un dictator ‘multilateral dezvoltat’.

Pentru cei care sunt străini de domeniul literaturii, trebuie spus că Augustin Buzura, pupincuristul de mai jos, este un personaj important al lumii literare, fiind academician din 1992. Iată cu ce limbi catifelate mângâia Augustin Buzura fundul dictatorului: ‘Sunt 12 ani de când tovarăşul Nicolae Ceauşescu a preluat conducerea partidului şi statului, dar aceşti ani, atât de generoşi în evenimente, ne-au îmbogăţit cu o experienţă enormă, ne-au arătat dimensiunile noastre reale, chipul nostru cel adevărat şi forţa noastră. Este, poate, momentul să ne amintim de începuturile eroice ale adevăratei literaturi noi, care datează cam din acea perioadă. Cine poate uita entuziasmul şi setea de cunoaştere care ne-a surprins? Putem uita propriii noştri ochi deschişi de încredere spre lume, spre universuri pe care, până atunci abia le bănuiam? Restabilind ferm contactul cu tradiţia şi cu lumea ne-am regăsit pe noi înşine, am învăţat să optăm, să nu cedăm tendinţelor noastre, să scriem ceea ce trebuie scris. (…) Noul din literatură este strâns legat de noul din viaţă şi societate, de mutaţiile din conştiinţa oamenilor, or, acest moment în care ochii se deschid spre adevăr, când adevărul a devenit o necesitate vitală, a generat şi va genera literatură pe masura aşteptărilor celor care cred în bine şi frumos.’ (Steaua, ianuarie 1978)

Citeste si articolele:

• Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (VI)
• Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (V)
• Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (IV)
• Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (III)
• Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (II)