Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (XV)

vineri, martie 3, 2017 19:09

Sică (Vasile) AlexandrescuSică Alexandrescu avea limba blocată între fesele dictatorului

Sică (Vasile) Alexandrescu, 15 august 1896 – 6 august 1973, regizor, a montat la Teatrul Național din București, a cărui prim regizor a fost o perioadă îndelungată, comediile lui Gogol, Goldoni și Caragiale. Iată un citat. “Teatrul, ca formă activă a artei, se cuvine să împărtășească din plin din tezaurul de învățăminte pe care ni le-a pus la dispoziție ampla expunere a tovarășului Nicolae Ceaușescu de la plenara din noiembrie a anului trecut: „Teatrul este o artă militantă, iar scena o tribună de la înălțimea căreia se cuvine să răsune în fiecare seară o pledoarie înflăcărată, exprimată artistic, și care să constituie o contribuție esențială la definirea universului intelectual și moral al omului nou, constructor pasionat și plin de devoțiune al orânduirii noastre socialiste.”” (Scînteia, 20 decembrie 1972).

Paul Anghel: Este tocmai ce se întâmplă cu adevărurile rostite de Nicolae Ceaușescu, după ce ochiul său, inteligența sa, bărbăția sa le-au rostit (I)

Paul Anghel, născut 18 martie 1931, Răcătău, jud. Bacău, a fost prozator, eseist și dramaturg. Redactor la ‘Contemporanul’, redactor-șef la ‘Tribuna României’ (1972-1974), activitate jurnalistică la ‘Scînteia’, susținător al grupului protocronist de la ‘Luceafărul’. Iată câteva citate, de un pupincurism ‘delicios’. “Și poate de aceea se cuvine să-i cinstim, să-i pomenim pe cei căzuți în mai, sub iminența clipei care suna victoria. Sub iminența victoriei din 1877, sub iminența victoriei din 1945, sub iminența victoriei idealului comunist, purtați vreme de 50 de ani de Partidul Comunist Român. Această picătură fiind vărsată, se cuvine să ne întoarcem la ceea ce am moștenit, pe drumul acestor date istorice, la ceea ce avem azi. Și se cuvine s-o afirmăm răspicat: Partidul Comunist Român a devenit ființă din ființa acestei țări, este astăzi un partid al patriei, este garantul independenței și suveranității României, este chezașul viitorului ei demn, nobil, fericit.” (‘Contemporanul’, 7 mai 1971) “Cuvintele președintelui Ceaușescu sculptează edictul. Când spune Libertate – el trăiește libertatea odată cu noi, când spune Independență – el jură pe ființa acestui pământ, când spune Pace – el vede siguranța pâinii noastre de toate zilele, când spune Comunism – el vede viitorul nostru, viitorul României. Trebuie să spun că n-am cunoscut scriitori, poeți, vizionari crezând în cuvinte cu atâta ardoare; Ceaușescu trăiește literatura actului politic. Nimeni nu mai poate contesta adevărul în plină lumină. Este tocmai ce se întâmplă cu adevărurile rostite de Nicolae Ceaușescu, după ce ochiul său, inteligența sa, bărbăția sa le-au rostit. Acum, după ce ne-a spus-o el, adâncind cugetarea marxist-leninistă, știm mai bine, chiar foarte bine, ceea ce înseamnă libertate, independență, suveranitate, dar și imperialism, agresiune, inechitate internațională. Ceaușescu e un OM, ca de altfel toți oamenii mari ai lumii. Ei sunt memoria istoriei și ei intră în marea memorie a istoriei.” (‘Omagiu tovarășului Nicolae Ceaușescu’, București, Editura Politică, 1973, p. 417)

Paul Anghel: Este tocmai ce se întâmplă cu adevărurile rostite de Nicolae Ceaușescu, după ce ochiul său, inteligența sa, bărbăția sa le-au rostit (II)

Continuăm cu a doua parte dintr-o selecție de citate de un pupincurism delicios, de n-ar fi scârbos. Oare ce gust avea căcatul mâncat cu polonicul de pupincuriștii lui Ceașcă? “E dătătoare de mândrie concepția despre istoria poporului nostru, cuprinsă în expunerea secretarului general al partidului nostru la recenta Plenară a CC al PCR. Paragrafele acestui document, cele care se referă la istoria noastră, vor sta multă vreme în atenția cercetătorilor, a oamenilor de știință preocupați de trecutul societății românești, îndrumându-le cugetarea, consolidându-i mai profund asupra înțelesurilor cardinale ale devenirii noastre istorice ca popor.” (“Literatură, spirit civic, patriotism”, “Scînteia”, 13 iunie 1983) “O artă născută în sânul unei societăți ce-și consolidează an de an temeliile, privindu-și cu optimism deplin viitorul. Un viitor pe care Directivele celui de-al XIII-lea Congres îl prefigurează realist și lucid, pe măsura capacității poporului nostru, a clasei muncitoare, a țărănimii și intelectualității de a se perfecționa neîntrerupt, de a-și însuși noul în toate domeniile, hotărât să-l pună în slujba edificării patriei socialiste de mâine. (“Cristalul artei noastre”, “Scînteia”, 3 octombrie 1984)

Ioan Adam, pupincuristul devenit realizator-coordonator de programe culturale după 1989

Ioan Adam, născut la 19 august 1946, Mediaș, a fost critic și istoric literar. Redactor la “Scînteia” (1969 – 1974), șef de secție culturală la “Scânteia tineretului” (1974 – 1983). Revine la “Scînteia” (1983 – 1988). După 1989, precum toți bolșevicii infiltrați după cașcaval, ajunge consilier parlamentar, publicist la săptămânalul “Parlamentul” (1992 – 1993) (patrulaterul roșu de atunci, PDSR+PUNR+PSM+PRM, simțea nevoia unor ode), realizator-coordonator de programe culturale la Radio România Tineret (1996 – 2002). Iată și un citat: “O egală atenție se cuvine acordată organismelor și instituțiilor cultural-artistice, tuturor factorilor educaționali, de la consiliile de educație politică din întreprinderi și comune până la comitetele de educație și cultură socialistă din orașe, municipii și județe, constituite toate într-un amplu sistem al muncii de educație subsumat principiului generos al democratizării culturii, al afirmării oamenilor muncii ca producători și receptori de bunuri spirituale. Toate acestea fac tot mai actuală ideea asigurării unui ‘fond’ de activiști culturali cu o bună pregătire politico-ideologică și metodologică, cu un larg orizont de cultură, capabili să transpună cu eficiență în practică obiectivele politicii culturale a partidului.” (“Constructori de conștiințe”, Scînteia, 21 iunie 1987)

Și Gheorghe Adoc avea limba între fesele dictatorului

Născut la 22 februarie 1926, Gheorghe Adoc a fost pictor, grafician și sculptor. A realizat placa omagială situată la intrarea în Academia di Romania din Roma, alcătuită din două busturi de bronz în basorelief pe o placă de alamă, reprezentându-i pe Decebal și pe Traian; busturile lui Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza solicitate de Ministerul Afacerilor Externe pentru a fi amplasate în capitalele Argentinei, Chile și Columbiei. Lucrarea sa cea mai importantă și mai cunoscută este Statuia Independenței din Iași ce comemorează 100 de ani de la proclamarea independenței României. Lucrarea a fost realizată împreună cu soția sa, sculptorița Gabriela Manole-Adoc. În prezent, o stradă din orașul Jimbolia poartă numele sculptorului.
Iată și un citat: “Președintele republicii noastre, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a exprimat aceste nobile cuvinte pe care îmi permit să le citez: „Nu se poate vorbi de educație patriotică socialistă fără cunoașterea și cinstirea trecutului, a luptei înaintașilor noștri. Avem un trecut glorios care reprezintă cea mai prețioasă moștenire a poporului nostru.” Aceste cuvinte, pe lângă îndemnul pentru mărirea patrimoniului nostru cultural-patriotic, sunt un îndemn pentru creatori, care, manifestându-și liber talentul, folosind stiluri și maniere diferite, pot da opere de artă de înaltă ținută artistică, cu un limbaj accesibil, caracterizate de forța artistului de a exprima realitatea.” (“Cea mai prețioasă moștenire”, Scînteia, 22 iulie 1982) Partea cu ‘manifestându-și liber talentul’ este de un sadism copleșitor.

Dumitru Almaș: ‘Datoria primordială a profesorului comunist: să introducă în școală realitatea vieții socialiste’

Dumitru Almaș, pseudonimul lui D. Alincăi, n. 19 oct. 1908, Negrești, jud. Neamț, a fost prozator și istoric, directorul revistei ‘Magazin istoric’ în perioada 1967 – 1969. Deși era moldovean, avea limba bine înfiptă între fesele dictatorului oltean. Iată câteva citate. ‘Aceasta-i datoria primordială a profesorului comunist: să introducă în școală realitatea vieții socialiste și să creeze, să șlefuiasca minți și conștiințe pentru și mai strălucite realități de mâine.’ (Scînteia, 1 noiembrie 1971) ‘Copleșit de emoție și de bucurie, de mândrie și de încredere, am trăit și eu, ca și întreaga țară, solemnitatea de la Palatul Marii Adunări Naționale, unde s-a desfășurat investitura Președintelui nostru drag. Am ascultat și eu, ca și întreaga țară, jurământul său încărcat de semnificații; am urmărit cu mare atenție ilustrul, judiciosul, gospodărescul și patrioticul discurs solemn al președintelui Ceaușescu. Și mărturisesc că de mult n-am avut o satisfacție mai mare, mai izvoditoare de încredere în viitor.” (România liberă, 22 martie 1975) ‘Beneficiem de o conștiință dinamică, activă, revoluționară. Suntem pe cele mai febrile trepte ale verbului a face și a fi. În spiritul orientărilor partidului, ale secretarului său general, concepem conștiința ca pe un factor activ, o forță creatoare, revoluționară, ca pe o nevoie vitală, ca pe o propulsare spre viitorul cel mai bun, mai fericit.’ (‘Trepte spre viitor’, Scînteia, 26 august 1989)

Virgil Almășanu, o limbă între fesele dictatorului bolșevic

Virgil Almășanu, născut 28 februarie 1926, Baccialia, Basarabia, pictor, a semnat, printre altele, lucrările: “Epos legendar – Mihai Viteazul”; “Monument revoluționar, 1848”. Iată și un citat. “Îmi stăruie în minte îndemnul pe care, în vara acestui an, cu prilejul vizitei la expoziția ce încununa prima ediție a festivalului național ‘Cîntarea României’, tovarășul Nicolae Ceaușescu îl adresa creatorilor. Este un îndemn de mare actualitate spre realizarea unor lucrări de amploare, de anvergură, care să confere artei noastre prestigiul unei investituri sociale explicite.” (Scînteia, 14 decembrie 1977)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu