A șaptea dimensiune

În seara de 26 ianuarie 2009, în cadrul unei emisiuni cu titlul Partidul, Ceauşescu, România, s-a încercat marcarea unei zile în care, pentru cei care n-au prins acea perioadă sau pentru cei care au uitat, se omagia “marele conducător”, cizmarul din cauza căruia România a ajuns în ultimul hal de izolare în anii ’80, iar o parte din oamenii acestei ţări erau turnători la Securitate (acel organ represiv prin care îţi erau cenzurate şi visele). Ce-a ieşit? Un amestec de nuanţe de gri şi comparaţii mai mult decât ciudate. A compara acea perioadă cu actuala perioadă e ca şi cum ai compara raiul cu iadul sau pe Hristos cu Teoctist.

Şi dacă de la un Petre Roman, Sergiu Nicolaescu sau Cioroianu nu te puteai aştepta decât la dulcegării anoste (sigur, în comunism era şi rotaţia anotimpurilor, oamenii se îndrăgosteau etc., dar nu de aceea trebuie “iubit”), de la Corina Drăgotescu, mare formatoare de opinie, m-aşteptam la altceva. Printre alte aiureli debitate de stimabila ziaristă s-a numărat şi următoarea: “Noi deocamdată pe autostrăzile lui Ceauşescu circulam, locuim în apartamentele sale etc.”. Desigur, stimată doamnă, unii dintre noi au “tupeul” să şi respire aerul lui Ceauşescu. În logica acestei ziariste, România a aparţinut familiei Ceauşescu. Ei au muncit la acele autostrăzi, nu muncitorii şi inginerii de pe şantiere, ei au strâns cureau şi virau o sumă din salariu pentru “Fondul de dezvoltare al României”, ei nu aveau vile, nu mergeau la vânătoare, stăteau la cozi etc. Mai mult, stimabila afirmă la un moment dat că “Ce astăzi nu se stă la coadă la supermarket!”. Desigur, şi-n lagărele naziste unii deţinuţi se îmbrăcau bine, dar a compara aceasta cu parada de modă de la Milano mi se pare total deplasat şi o ponegrire a memoriei celor care n-au mai suportat umilinţa dictaturii comuniste şi au ridicat glasul.

Pentru mine, România anilor 1965 – 1989 este România lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Moisil (matematician şi filozof de geniu), Mircea Eliade, artiştilor de la Pheonix, profesorilor de excepţie care mi-au călăuzit paşi întru devenire intelectuală (iar ei nu aveau nici o legătură cu sistemul dictaturii comuniste).

P.S. Preţuirea mea totală pentru Tudor Octavian, scriitorul şi ziaristul de excepţie, singurul dintre cei invitaţi ce a rostit adevărul: “În 1990 m-am născut a doua oară, restul sunt amănunte nesemnificative.”

Citeste si articolele:

• De ce (încă) ne monitorizează UE pe domeniul Justiţiei (II)
• Ce învaţă tinerii din emisiunile televiziunilor patronate de un fost securist
• Cazul Mailat – varianta mioritică
• Parlamentar PSD în “slujba poporului”
• Ce ne învaţă OTV-ul
• Amintiri din Gulag (II)