A șaptea dimensiune

La Facultatea de Drept se doarme cam strâmb

Să zicem că eşti un român din provincie venit în vizită în Bucureşti (se întâmpla în 2003 – n.m.). Banii luaţi pe pământul vândut cu o săptămână în urmă s-au dus imediat – jumătate la hoţii din Gara de Nord, jumătate la taximetristul care te-a dus de la gară până în spatele gării.

Te cauţi prin buzunare şi, minune, mai găseşti totuşi o sută de mii de lei (vechi; 10 lei noi, de astăzi – n.m.). Insuficienţi ca să-ţi cumperi bilet de tren şi să te întorci acasă. Dar îndeajuns ca să petreci o noapte în Bucureşti dormind. Şi nu dormind în gară, ca toţi rataţii.

Căci cu banii ăştia poţi dormi în stil de intelectual în devenire, şi nu în stil de fost intelectual, cum e de regulă cazul celor care dorm în gară.

Ei bine, cu o sută de mii te poţi caza pentru o noapte în sălile de curs ale Facultăţii de Drept, vorbind în prealabil cu paznicii şi marcându-le suta. Luxos şi ieftin, ce mai!

Dacă dai în sală peste o studentă săracă de la particulară, aruncată în stradă de fostul amant, obţii cu o sută de mii de lei ce nu poţi gândi decât de la o sută de euro în sus.

Cinema bulit

Am fost şi eu la Revoluţii să văd Matrix-ul (era în 2003 – n.m.). Ar trebui să-mi dea cineva un certificat de revoluţionar matrixer pentru ce a trebuit să îndur acolo.

Nu vorbesc de studenţii de la ţară din spatele meu, şi din stânga şi din dreapta, care nu mai vazuseră sunet să se audă, nu vorbesc de cel care proiecta filmul, un tip care avea dioptrie 4 şi îşi uitase ochelarii acasă, ci de o controloare de bilete.

Am fost la Revoluţii, dar nu ca să-mi apăr “Patria”. Pentru că la “Patria” am fost. Îmi luasem bilet, mă îngrămădeam spre intrare cu hârtiuţele în dinţi şi ajung lângă controloarele de bilet la cinema, aceste cerbere ale paradisului cinematografic. Dau să le întind biletul şi văd cum un tânăr manelist, cu faţă pământie de tupeu (deci ţigan – n.m.), vine prin spatele meu cu un român şi un chinez de mână şi îi aruncă spre intrare, în faţa mea, fără ca aceştia să scoată bilete, urlându-le de câteva ori: “Duceţi-vă, hai…”. Chinezul şi românul o taie, tanti controloarea care stătea în picioare lângă o altă tanti controloare care mi-a rupt mie biletul strigă: “Alo, unde mergeţi?”. Iar tanti controloarea-şefă, care stătea jos şi îşi făcea meseria, zice: “Lasă-i, că sunt cu ăla”.

Nu am aflat cine era ăla, dar am aflat că eu eram un fraier. Pentru câteva zeci de mii de lei (vechi; 1 leu de astăzi = 10.000 lei vechi – n.m.) vedeam filmul relaxat, fără să îmi iau bilet şi fără să deranjez nici un aurolac de pe scaunul meu. E drept, n-aveam loc decât pe jos, pe scări, la fel ca pe trenurile care vin vara de la Constanţa, dar ce contează asta când Zionul este atacat? (“Academia Caţavencu”, nr. 623/2003)

Citeste si articolele:

• Cum au cumparat fostii securisti si comunisti Romania, bucata cu bucata
• Comunismul a pierdut partida, comunistii, insa, sunt stapanii Romaniei
• Tiganizarea Romaniei inca mai poate fi oprita sau macar diminuata
• Polițiștii, partenerii infractorilor din România
• In Medias, tiganusi analfabeti lovesc in plina strada un batran