A șaptea dimensiune

Solomon Marcus, academician, doctor în matematică, cu cărți traduse în multe limbi din Europa și nu numai, născut la 1 martie 1925 în Bacău, cu preocupări legate de istoria științei și educației, o personalitate a științei și culturii românești, a acordat revistei Academia Cațavencu (2010) un interviu. Iată-l mai jos.

Reporter: Ce știre v-a interesat din săptămâna abia trecută?
Solomon Marcus: Un eveniment zguduitor al acelei săptămâni este aducerea la suprafață a celor 33 de mineri din Chile, care de peste două luni rămăseseră prizioneri ai întunericului. O splendidă manifestare de solidaritate umană, prin care cei din adâncuri au putut supraviețui, prin ajutoarele primite necontenit; au simțit că nu sunt singuri pe lume, au aflat că se lucrează pentru recuperarea lor, li se comunică mereu în ce stadiu se află construirea unui tunel de câteva sute de metri, până la ei. Această legătură de suflet cu semenii lor le-a hrănit puterea de rezistență fizică și morală, speranța că vor vedea din nou lumina soarelui. Momente unice de emoție, în care salvatorii și salvații se îmbrățișau. Preocupat de problemele educației, o întâmplare ca aceasta îmi reține atenția, deoarece ea are loc într-o lume în care mass-media se orientează cu precădere spre situații în care neomenia triumfă.
Rep.: Cum poți trăi fundamental în preajma știrilor produse în România?
S.M.: Prea multe știri sunt otrăvite incultură, de patimă politicianistă, de porniri controlate insuficient de rațiune. Față de ele trebuie să ne protejăm prin luciditate și spirit critic, să le compensăm cu acele evenimente din raza noastră de observație care nu devin știri de presă, dar care sunt remarcabile prin omenescul lor. Trecem pe lângă ele fără să le acordăm atenție.

Rep.: Ce credeți că ar trebui să facă un jurnalist ajuns la schizofrenia dintre a da de mâncare senzaționalului din prostime și a-și arăta lehamitea față de ceea ce face?
S.M.: Mi s-a spus că în facultățile de jurnalism circulă următorul exemplu: faptul că un câine mușcă un om e banal, ne e o știre; dar dacă un om mușcă un câine, avem o știre. Cu această mentalitate, “dăm de mâncare senzationalului din prostime”, cum spuneți. Universitățile livrează absolvenți în mare parte inculți; unii dintre ei devin jurnaliști și se adaptează ușor la cerințe de de rating, în virtutea cărora presa furnizează multe modele contraeducaționale. Dependența de patroni cu interese precise agravează situația. Pe de altă parte, diplomele, fie ele de bacalaureat sau universitare, nu reprezintă certificate de intelectual, de om cult; drept rezultat, revistele de cultură, emisiunile de cultură ale radioului și ale televiziunii au o audiență foarte scăzută. A fi azi jurnalist autentic este un lucru greu, cere curaj, onestitate, inteligență și cultură, de aceea, față de jurnaliștii autentici, am un respect deosebit.

Rep.: Schema ultimelor ore: grevă la Finanțe pentru că nu li s-au dat funcționarilor sporurile. De ce e nevoie de sporuri ca să-ți faci treaba corect?
S.M.: Dumneavoastră spuneți “sporuri”, eu am reținut “stimulente”. Dar, de fapt, după descrierea prezentată, am înțeles că e vorba de recompense, pentru că se acordă nu în vederea obținerii unui randament superior, ci după realizarea randamentului respectiv. Astfel de inadvertențe nu sunt numai lingvistice, ele ascund deficiențe și confuzii în modul de gândire, sunt simptome ale unei logici defectuoase. Dar cum se apreciază randamentul? Din experiența mea universitară și în cercetare, pot spune că unele dintre prestațiile mele semnificative științific și cultural nu și-au găsit rubrica în care s-ar putea încadra, în evaluările instituțiilor care monitorizează învățământul și cercetarea. În schimb, își găsesc locul în aceste evaluări, destul activități prea puțin semnificative. Astfel de decalaje între munca reală și expresia ei birocratică sunt departe de a stimula productivitatea și aici se află una din sursele sărăciei în România.

Rep.: Dați-ne operația matematică cea mai simplă care ne poate scoate din criză.
S.M.: Nu o operație anume, ci modul matematic de gândire poate contribui la o calitate superioară a muncii. De exemplu, felul în care matematica procedează în etape riguros ordonate, în care fiecare etapă se bazează explicit și sistematic pe achizițiile etapelor anterioare, este un exemplu de gospodărire judicioasă a activității noastre intelectuale, indiferent de domeniu.
Rep.: Vorbim despre meteoriți care ne vor lovi, despre încălzire globală, despre criză, vorbim despre Apocalipsă?
S.M.: Exemplele date provin din universul fizic, monitorizat de știință, în timp ce Apocalipsa este studiată în context religios. Nu văd o legătură între ele.
Rep.: De ce omului nu-i pasă de știință?
S.M.: Omul de pe stradă nu acordă o atenție deosebită rezultatelor cercetării științifice, și atunci vă voi răspunde că școala românească nu educă în mod satisfăcător interesul pentru știință; ajungi în posesia unei diplome de bacalaureat și nu ai aflat mai nimic despre marile revoluții ale cunoașterii pe care le constituie geometria neeuclidiană, teoria relativității, mecanica cuantică, descifrarea codului genetic, logicile neclasice, trecerea de la primatul energiei la cel al informației etc.

Rep.: Din pricina asta omenirea își creează singură aceleași și aceleași “pedepse”? E lipsă de imaginație să ți se întâmple în 2009 – 2010 ceea ce s-a întâmplat în 1933?
S.M.: Aveți numai în parte dreptate. Există o anumită evoluție ciclică în istorie, dar apar și noutăți. De exemplu, azi e o adevărată pedeapsă să nu funcționeze un bancomat, să rămâi cu bateria telefonului mobil descărcată, să nu mai funcționeze e-mail-ul. Puteți imagina aceste pedepse în urmă cu 30 de ani?
Rep.: Puteți să-mi faceți un istoric scurt al fricilor personale, ca individ trăind în trei momente istorice diferite?
S.M.: În interbelic și, mai ales, în timpul celui de-al doilea război mondial, eram speriat că voi fi bătut pentru o vină care-mi vine din urmă cu 2.000 de ani; de posibilitatea deportării, a unui pogrom; că nu voi supraviețui până în ziua următoare. Sub comunism, mi-era frică de Securitate, care mă hărțuia mereu, și trăiam înfricoșat la gândul pierderii libertății de exprimare și de mișcare, de restrângere gravă a dreptului de circulație, de interacțiune cu alți cercetători, esențiale pentru un intelectual. În ultimii 20 de ani, caut să-mi domin frica de a-mi pierde starea de sănătate, atâta cât este ea, deoarece abia după 1989 am devenit un om liber.

Rep.: Cum v-ați jucat cu epocile și vârstele?
S.M.: Jocul meu cu timpul și cu vârstele l-am descris parțial în cartea Timpul din 1985. Acum pregătesc ediția a doua. Lupt împotriva reprezentărilor de tipul trecut-prezent-viitor, caut să înlocuiesc timpul liniar cu cel circular, al periodicităților de tot felul, iar când nu pot scăpa de liniaritate, mă hrănesc cu ideea că a fi tânăr înseamnă, în esență, a avea mai degrabă proiecte decât amintiri. Dar și amintirile, filtrate printr-o viziune nouă, proaspătă, pot face obiectul unui proiect. Atâta vreme cât găsesc un limbaj comun cu tinerele generații, mă simt la mine acasă.
Rep.: V-ați lăsat dus de nas de vreo epocă?
S.M.: Nu. Am trăit într-o eternitate pe care matematica te ajută să ți-o construiești. Am menținut mereu un decalaj necesar între universul meu contingent și cel cultural. Practica dublului limbaj, necesară sub comunism, am considerat-o ca un element de teatralitate, iar reprezentarea vieții ca spectacol face parte din modul meu de a trăi.
Rep.: Când ati făcut compromisuri?
S.M.: Am făcut compromisuri la toate vârstele. Am învățat de la o vârstă fragedă că, de cele mai multe ori, un anumit avantaj se câștigă cu prețul unui anumit dezavantaj, iar dezavantajul poate fi un anumit compromis. Viața nu este, în cea mai mare parte a ei, o problemă de optimizare, ci una de strategie.
Rep.: Ați urât?
S.M.: Niciodată.
Rep.: Ați mințit?
S.M.: Uneori am adoptat minciuna motivată, ca mod de protejare, fie a propriei mele persoane, fie a altor persoane. Dar minciuna prin omisiune este practicată tot timpul, la toate nivelurile vieții sociale, fără ea viața ar fi imposibilă.
Rep.: Ați iubit?
S.M.: Am iubit și iubesc tot timpul ceva, pe cineva. Iubirea este motorul existenței mele. Nu mă pot imagina respingând alteritatea în ansamblul ei, deci fără a mă atașa de o parte a ei. Am căutat totdeauna să-mi seduc interlocutorii. Când n-aș mai simți această nevoie, voi fi mort.

Rep.: Când ați fost disperat?
S.M.: Dacă prin disperare înțelegeți o stare de panică, am fost de multe ori disperat. Dacă însă înțelegeți pierderea oricărei speranțe, o oricărui chef de viață, atunci nu am fost niciodată disperat.
Rep.: Cu ce calcule ați alungat ispita?
S.M.: Suntem mereu asaltați de ispite de tot felul. Dacă însă avem un proiect major, atunci el se constituie într-o ispită majoră, care ne ajută să rezistăm altor ispite. Nu neg însă existența unor momente dilematice, în care luarea unei decizii devine dificilă. A se vedea măgarul lui Buridan.
Rep.: Când v-ați calculat cum veți trăi, din pensie, la bătrânețe?
S.M.: Din inconștiență, poate, nu m-a preocupat această problemă, deși nu am avut niciodată alte venituri decât cele provenite din munca mea de profesor și cercetător.
Rep.: De ce suntem disperați?
S.M.: Atunci când ai fost educat să pendulezi între plictiseală și distracția măruntă, așa cum ne stimulează multe canale de televiziune, nu putem aștepta altceva. Cei vizați sunt oamenii care nu au ajuns să cunoască marile bucurii ale vieții, care sunt de ordin cultural, intelectual, spiritual.
Rep.: Unde am greșit?
S.M.: Mentalitatea generală este dominată de neîncredere și suspiciune. Fac însă parte din minoritatea care crede într-o potențială acțiune de educație care să facă posibilă, prin pași mărunți, dar pe baza unui proiect clar, o schimbare esențială în orientarea noilor generații.

Rep.: Care-s miturile în care crede societatea de azi?
S.M.: Vorbe mari, de genul “prăbușire”, “moarte”, au devenit o rutină în discursul multor intelectuali și dacă veți consulta presa perioadelor istorice considerate relativ liniștite, cum ar fi aceea de la 1900, veți vedea că și atunci se scria într-un mod asemănător. Fiecare epocă are tendința de a se vedea pe sine într-un mod catastrofic. Dar nici la cealaltă extremă să nu trecem. Ne aflăm în prezența unor probleme grele. De aceea, m-am și mobilizat în dezbaterea lor.
Rep.: De ce căutăm noi, generația de după Revoluție, o speranță în expresia “Trebuie să moară trei generații, ca România să fie o țară europeană”?
S.M.: Nu acord mare credit unor sloganuri de acest fel. Pun accentul nu pe ceea ce vine peste noi, ci pe ceea ce noi suntem capabili să determinăm. Marea problemă a societății românești este calitatea inferioară a muncii prestate, productivitatea scăzută, în bună parte o urmare a deficiențelor sistemului educațional.

Citeste si articolele:

• Scenarii științifice pentru sfârșitul lumii
• De câte feluri e Apocalipsa
• Un top al tehnologiilor militare care au schimbat cursul istoriei
• Cei mai bogaţi oameni de pe Terra în 2011
• 26 de informaţii inedite despre Facebook