A șaptea dimensiune

Sigur, zice intelectualul român, noi nu suntem aşa de tari ca cehii, pentru că noi n-am avut un Havel. Parcă dacă aveam, ştiam să-l preţuim! De pildă, cehii n-au avut o Monica Lovinescu, noi am avut-o, dar chestia asta aproape că nu ne foloseşte la nimic. Am uitat-o sau ne forţăm s-o uităm. Ceea ce nu putem uita combatem tovărăşeşte şi reducem la scara noastră de mitici mărunţi.

Pentru cel care citeşte însemnările Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului, multe surprize despre scriitorii români se vor ivi. De la un Marin Sorescu uitând să ducă banii daţi de Emil Cioran fratelui său din ţară, la un Adrian Păunescu minţindu-l pe Mircea Eliade, sunt scene şi întâmplări care, datorită mărturiei nemijlocite, rămân în istorie (măcar în cea literară). Asta dacă vorbim de latura anecdotică a acestor însemnări.

Pentru că, dincolo de acest strat, al poveştilor de tot felul, rândurile Monicăi Lovinescu sunt meditaţii profunde asupra artei, literaturii, adevărului, dreptăţii şi democraţiei, reflecţii cu luciri de cristal, adnotări, comentarii pline de farmec, evaluări şi reevaluări ale oamenilor şi operelor.

Rareori însemnările personale se pot citi, ca acum, asemenea unei cărţi de aventuri, de aventuri spirituale, fireşte. Chiar dacă demolează micile socluri orgolioase de scriitori români, însemnările Monicăi Lovinescu demonstrează că scriitorii români n-au fost niciodată singuri în mica lor eventuală răzvrătire, că a existat mereu o mână nevăzută, dar întinsă şi o conştiinţă care n-a făcut compromisuri. Ceea ce, într-un fel, ţine loc de Havel. (“Academia Caţavencu”, nr. 485/2001)

Citeste si articolele:

• Jurnale şi antijurnale la Paris
• Disidenţi români celebri (I)
• Cei care i-au lins fundul „Geniului Carpatilor”
• Lingai si curve bolsevice
• Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (VIII)