Turnătorii la Securitate, ucigaşi în serie care au dus-o şi o duc foarte bine în România, cică democratică

vineri, iulie 6, 2018 14:21

Comunism = NazismDeşi nu e vorba de o apariţie nouă, reeditarea la Humanitas a cărţii lui Ion Ioanid ar trebui citită mai des. Nu de alta, dar în volumul II (varianta Humanitas) al Închisorii noastre cea de toate zilele Ioanid povesteşte mult despre turnătorii pe care i-a întâlnit la Jilava şi la Piteşti în perioada sa de încarcerare de după evadare.

Veţi spune, cum e şi normal, că nu trebuie să judecăm noi, acum, dintr-un scaun călduţ, suferinţele prin care au trecut oamenii aceia în închisori şi că nu avem autoritatea morală să-i condamnăm, muşcând cu poftă dintr-un sandwich capitalist şi sorbind o Coca-Cola cumpărată de la colţ, pe cei care din cauza condiţiilor inumane au cedat presiunilor şi au colaborat cu Securitatea. Şi, poate, aţi avea dreptate, dacă am porni să ne măsurăm moralitatea pornind de la acelaşi coeficient de umplere a stomacului. Trebuie să ne gândim, însă, că prin acelaşi regim de exterminare au trecut zeci de mii de deţinuţi politici, iar dintre miile astea doar câteva zeci se găsesc azi în arhivele controlate de CNSAS.

Închis pentru înaltă trădare şi cu o pedeapsă agravată de evadarea sa dintr-un lagăr de muncă, Ioanid întâlneşte în închisorile pe unde îl mută Securitatea tot felul de oameni: de la torţionari târşeloşi, pe care un capriciu al perioadei de dezgheţ i-a trimis din fruntea lagărului de exterminare de la Salcia direct în fundurile întunecoase ale beciurilor de la Jilava şi care nu contenesc să se considere nevinovaţi pentru schingiuirea şi omorârea a sute de deţinuţi; comunişti înfocaţi, ca Belu Zilber, care consideră că exterminarea duşmanilor de clasă este o măsură justă, aplicată însă prost, dovadă şi încarcerarea sa, până la oameni care au “trădat” clasa muncitoare şi idealurile ei, fiind răsplătiţi cu asupra de măsură pentru îndrăzneala lor.

Toţi cei închişi la Piteşti după 1955 au suferit acelaşi regim. Toţi cei închişi la Piteşti au fost hrăniţi în fiecare zi cu un colţ de pâine şi cu o zeamă lungă, impropriu numită supă. Dar dintre toţi, numai câţiva au acceptat să-şi toarne colegii de suferinţă pentru a căpăta, eventual, un al doilea colţ de pâine şi o a doua porţie de zeamă lungă. Pentru simplul fapt că unii dintre aceşti oameni n-au mai suportat foamea, colegi de-ai lor de detenţie mai firavi, mai bătrâni şi mai bolnavi au fost bătuţi, închişi în carceră, stropiţi în miezul iernii cu găleţi de apă şi lăsaţi să moară.

S-or fi strâns, în zeci de ani de univers concentraţionar, mii de astfel de decese. Iar singura răzbunare a victimelor rămâne, până acum, câte vreo carte ca aceea scrisă de Ioanid. Rămâne doar amintirae unor nume îngropate odată cu purtătorii lor prin gropi comune de nimeni ştiute şi nesimţirea foştilor turnători de a ieşi în lume, după 1989, ca şi cum nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Iar noi, uitând sau făcându-ne că uităm la câte morţi au dus turnătoriile lor, îi lăsăm, generoşi, să ajungă în funcţii de conducere şi să-şi încaseze liniştiţi pensiile, extrem de mari pentru nişte ucigaşi în serie. (Text preluat şi adaptat din “Academia Caţavencu”, nr. 478/2001)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu