A șaptea dimensiune

Catedrala Mântuirii Neamului îşi sprijină fundaţia pe combinaţie drăcească. Împreunarea dintre ateii ipocriţi ai PSD-ului şi popii grandomani ai mandatului Teoctist e însoţită de toate gemetele iadului şi trece în revistă plăcerile lumeşti ale puterii PSD-iste, de la păcatul trufiei la ticăloşia cu procent.

Momentul acesta, teoretic imposibil prin ambiţia propriei denumiri, s-a născut la o intersecţie periculoasă, nesemnalizată, unde priorităţile partidului PSD şi megalomania BOR pot accidenta fatal turma angajată în traversare.

În loc să-şi dedice lucrarea lumească unei revizi morale, Preafericitul Teoctist vrea (era 2004 – n.m.) arhitectură pentru faraoni. Reparaţia trecutului el o vede nu prin remuşcare şi pocăinţă, ci prin zidărie şi gigantism. Statul său major, un fel de Comitet Central în sutană, îi ţine isonul din răsputeri şi oferă, la schimb, protecţia electorală preafericiţilor din PSD.

La rândul său, Adrian Năstase (era 2004 – n.m.), aspirant la scaunul patriarhal în partid, a învăţat dublul folos al religiei direct din colecţia sa de icoane. El ştie că, în cantităţi mari, produsele bisericii se vând cu profituri grase.

Luat în supradoză, livrat la dimensiuni naţionale, lăcaşul mântuirii neamului înfometat tulbură minţile. Proporţiile îi dau gravitate, imensitatea îl face credibil, iar insistenţa cu care e împins în văzul public naşte fani.

Rolul de apostol al proiectului e plin de beneficii. Să sprijini Casa Domnului, chiar dacă prin arbitrariu şi abuz, e ca un certificat de bun creştin. Iar într-un partid, precum PSD, creat, lansat şi condus de atei asta echivalează cu minunile lui Isus.

Sfânta treime electorală, formată din Guvern, Biserică şi televiziuni, are aşadar scopuri biblice. Ea şi-a propus să înalţe la cer procentele PSD-ului şi să azvârle în flăcările veşnice ale opoziţiei pe contestatarii clădirii. Atunci când invocă legalitatea sau când invită la rediscutarea amplasamentului, Băsescu (pe atunci, în 2004, primar al Bucureştiului şi co-preşedinte al alianţei Dreptate şi Adevăr (DA) – n.m.) şi Stolojan (co-preşedinte al alianţei Dreptate şi Adevăr (DA) – n.m.) sunt răstigniţi de-a dreapta şi de-a stânga Parcului Carol, în roluri de tâlhari. În iureşul său religios, PSD-ul scoate la iveală toate virtuţile creştine. Dreapta credinţă e întărită de Răzvan Theodorescu, un evanghelist slugarnic şi chel care, dintr-un condei, a transformat un spaţiu verde în şantier. Evlavia e demonstrată de însuşi Adrian Năstase prin arginţii furnizaţi demolării monumentului din parc, iar pioşenia rămâne să fie arătată la construcţia palatului ceresc exact pe mormântul comuniştilor-eroi. Metafora schimbării îi face pe foştii marxişti să jubileze. Nesperata lovitură de imagine îmbujorează obrajii de proaspăt convertiţi ai baronimii de la centru, care buchiseşte încântată sondajele lui Dîncu şi se felicită pentru ideea de a-l fi angajat în PSD pe însuşi Dumnezeu.

Şi, în timp ce clerul oprtunist îşi lustruieşte cu satisfacţie crucifixul montat pe epoleţi, în timp ce înalţii preoţi ai PSD-ului exersează gesturile închinării la câştig, alegatorul simplu, creştinul plătitor de impozite începe să creadă în minuni şi aşteaptă ca Palatul Mântuirii Neamului să-i înmulţească bucatele. Dar cum politica e doar o damă de consum, se vor înmulţi mai întâi peştii, că pâinea mai poate aştepta. (“Academia Caţavencu”, nr. 645/2004)

Citeste si articolele:

• Ce mai făceau prietenii ciumei roşii, ierarhii ortodocşi, prin anii 2000 (IV)
• PSD + BOR = MAFIA
• În 2003, ca şi astăzi, Biserica Ortodoxă Română (BOR) era curva politicienilor corupţi, hoţi şi mafioţi
• Ce mai făceau prietenii ciumei roşii, ierarhii ortodocşi, prin anii 2000 (XIV)
• Cum a ajuns, totuşi, Papa Ioan Paul al II-lea în România, în 1999