Un film de (re)văzut: Troia (2004)
duminică, iunie 21, 2020 10:23
Troy – Troia (2004); regia: Wolfgang Petersen; cu: Brad Pitt, Eric Bana, Orlando Bloom, Peter O’Toole, Sean Bean, Diane Kruger etc.; o nominalizare Oscar; media notelor IMDB: 7,2; media notelor cinemagia.ro: 8,1.
În numele sutelor de figuranţi, al cailor, al marelui efort fizic depus în fazele de luptă, al cascadorilor munciţi serios la fiecare dublă şi al actorilor obligaţi să tragă de fiare cu multe luni înainte, cer un pic de clemenţă pentru filmul “Troia”.
E o atitudine subiectivă, recunosc, dar eu sunt un fan al superproducţiilor, al peliculei realizate prin truda mulţimilor, prin sudoarea miilor de angajaţi, al banilor aruncaţi cu nemiluita pe armuri şi catapulte, al îmbulzelilor grandioase şi al măcelului credibil, realizate cu deranj mare, cu lume multă adunată pe platou şi cu luni bune de filmare.
E firesc aşadar să vreau indulgenţă pentru cea mai mare solicitare musculară a cinemaului din ultima perioadă.
Povestea urmăreşte cu precizie tipic americană firul Iliadei, adică nici nu respectă manuscrisul lui Homer, dar nici nu sare calul troian.
Cu un realism destul de rar pe la Hollywood, eroii sunt terestrizaţi, adică înţoliţi rezonabil, fără obişnuita opulenţă şi plasaţi într-un décor credibil, din care lipsesc în mod fericit arierplanurile pictate şi abuzul de computer.
Revelaţia privirii e însă Brad Pitt – Ahile, care vine pe ecran direct din sala de fitness, cu muşchii lui Rambo,a lura Carl Lewis şi o freză irezistibilă, revărsată în plete aurii pe umerii bine lucraţi. Pentru aceşti umeri frumuşelul din Fight Club s-a lăsat şi de băut şi de fumat, aşa că dacă mergeţi la film cu prietena, o faceţi pe propria răspundere.
Ceilalţi actori se comportă şi ei, din punct de vedere atletic, rezonabil. Lipsa deltoizilor e vizibilă doar la Orlando Bloom, dar e compensată de figura lui efeminată, care-i vine mănuşă unui Paris fricos, răsfăţat şi complet inconştient.
Hector (Eric Bana) stă mult mai bine cu pectoralii şi, în rolul lui de băiat bun, se lasă înjunghiat de Ahile, sub privirile lui Priam (Peter O’Toole).
Singurul loc unde distribuţia şchioapătă este rolul Elenei, o blondă voluptoasă, fostă fotomodel, aducând mai degrabă cu personajele mondene ale zilelor noastre decât cu neasemuita pentru care şi-au luat gâturile mii de ahei şi de troieni.
Din film lipseşte bătălia zeilor, un amănunt la care Homer, poetul orb, ţinea ca la ochii din cap. În Iliada originară, în paralel cu omorul pământenilor, divinităţile Olimpului se încaieră şi ele, luptând care pentru Troia, care contra. Regizorul evită inspirat acest caft suplimentar şi salvează filmul din formula fantasy, consacrată în Stăpânul inelelor.
Aş zice că eforturile reunite ale miilor de figuranţi, cascadori, actori, regizori, scenarişti, asistenţi de platou şi producători nu rămân fără rezultat, fiindcă la final aproape toată lumea moare. Şi Ahile, şi Hector, şi Patrocle, şi Ajax, şi Menelau, şi Agamemnon – fără să mai punem la socoteală grămada de mirmidoni, hopliţi, troieni. O hecatombă care, alături de reuşita estetică a calului troian, fac filmul să trăiască. (“Academia Caţavencu”, nr. 650/2004)
Citeşte şi articolele:
