A șaptea dimensiune

Poreclit la Hollywood “Dracula” şi la Tîrgovişte “Măria-Ta”, fiul nefericit al lui Vlad Dracul a urcat pe tronul Ţării Româneşti de trei ori: în 1448, în 1456 şi în 1476, ultima dată direct în mormânt prin amabilitatea boierilor săi trădatori. Până una-alta, e bine ca documentariştii studiourilor Fox, MGM şi Warner Bros să reţină un amănunt: în data la care al nostru dădea cu turcii de pământ prin Europa de Est, încă nu descoperise nimeni America, iar prin Beverly Hills păşteau bizonii.

Totuşi, se pare că în poveştile horror despre înclinarea domnului spre cinste există un sâmbure de adevăr. Un sâmbure lung, tare şi foarte ascuţit la vârf, pe care contemporanii îl numeau – cei mai mulţi cu durere în glas – ţeapă. Legenda povesteşte că, pe atunci, puteai lăsa liniştit punga în mijlocul drumului, fiindcă a doua zi, dacă aveai cumva vreun dubiu c-ai mai găsi-o, ei bine, ţi-l spulbera peste noapte primul hoţ aflat în trecere. De altfel, însuşi domnul lansase în mediile boierilor corupţi celebrul aforism “Nu te bucura prea devreme când ai tras o ţeapă: ea se poate întoarce oricând împotriva ta!”. Dar spiritul uneltitor al UDMR, apetitul de bârfă al saşilor şi clevetirile şvabilor au stricat încă de pe atunci imaginea Ţării Româneşti în lume, lansând din om în om, atât cât se îşi puteau striga unul altuia din înălţimea parilor răsfiraţi de-a lungul şoselelor, ideea deplasată că Vlad Ţepeş ar fi fost vampir şi – mai rău! – conte ungur.

Dar ţeapa a fost, în acele vremi, nu numai prescurtarea absolută a Codului Penal, ci şi cheia de boltă a politicii cu turcii, aceştia din urmă luând-o categoric în 1459, în locul tributului. Suma facturată la Stambul fiind de circa 10.000 de galbeni, la auzul frondei ghiaureşti, Padişahul s-a îngălbenit la faţă şi-a făcut friguri galbene pe fond nervos. După care, şi-a încins iataganul, a sărit pe cal, s-a dat jos, s-a dezbrăcat şi s-a culcat. Peste numai trei ani, Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolenlui – căci despre dânsul este vorba – trece mânios Dunărea cu peste 60.000 de veterani, cu o flotă numărând 25 de trireme, 150 de caice şi aproape două mii de başbuzuci înot.

Bineînţeles că – tipic pentru momentele noastre cruciale – toţi aliaţii voievodului s-au făcut că plouă, începând cu neseriosul ăla de Papă şi sfârşind cu licheaua de Matei Corvin, care, după ce-a încasat de la suveranul pontif 40.000 de galbeni exact în scopul bătăliei, a stat liniştit la Buda şi şi-a ridicat catedralele alea fiţoase pe care le vedem şi azi la televizor.

Pus în faţa acestei situaţii, Vlad a căzut pe gânduri, lovindu-se rău. Unsprezecele pe care-l putea el alinia nu număra mai mult de 20.000 de oşteni, majoritatea fără buletin de Ţara Românească. Totuşi, făcându-şi curaj din propriile cronici, s-a hotărât să-i oprească pe otomani din traversare la cetatea Turnu. Generalii turci au hotărât altfel, şi viteazul nostru voievod a fost nevoit să transforme această înfrângere în victoria de a scăpa cu viaţă. Apoi, cum năvălitorii o luaseră lejer la pas spre Tîrgovişte, Ţepeş a trecut la planul be, trimiţând la munte toate damele Munteniei şi generaţia Abracadabra, restul ţării făcând-o de comandă: ars, tuns, frezat, pârjolit, otrăvit.

După nenumărate hărţuieli, jigniri şi scoateri din sărite ale inamicului, în noaptea de 16 spre 17 iunie 1462, ai noştri declanşează celebrul atac pe întuneric, acţiune care i-a dat Cuceritorului emoţii mari şi lui Theodor Aman ocazia unui tablou. Ienicerii sunt luaţi din pat, de lângă codanele agăţate prin zăvoaie şi – parţial – învinşi. Spahii sunt surprinşi neatenţi, preocupaţi de numărul cirezilor adunate peste zi şi speriaţi puţin, iar başbuzucii nu sunt surprinşi deloc, ei fiind plecaţi la acea oră prin tabără, la furat. Una peste alta, năvala nocturnă rămâne o mare victorie militară asupra otomanilor. Această victorie, care, peste două luni, i-a adus lui Vlad Ţepeş pierderea tronului în favoarea lui Radu cel Frumos, îi va aduce rând pe rând, în următorii treisprezece ani, o temniţă nedreaptă la Vişegrad, un domiciliu forţat la Pesta, o urcare pe tron la Tîrgovişte şi, în fine, peste doar o lună, o intrare mortală în manualele de istorie. (“Academia Caţavencu”, nr. 366/1998)

Citeste si articolele:

• Cearta ungurii cu sfada, dar mai bine cu Posada
• Baiazid, te-astept sa vii, la Rovine in campii
• Istoria netrucata, dar hazlie, a romanilor: batalia de la Calugareni
• Geneza poporului roman, intr-o alta prezentare
• 200 000 de romani deportati in lagarele sovietice din vina Regelui Mihai