A şaptea dimensiune pe Facebook (CCCXLV)
miercuri, septembrie 8, 2021 6:18
19 august 2019
Horia-Roman Patapievici: „In orice ţară, nu există cu adevărat decît două partide: partidul celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăznesc. Cînd numărul celor care nu îndrăznesc covîrşeşte numărul celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.”
În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)
„Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.”
(Elena Ceauşescu, stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 XII 1989)
Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămînă ascuns. Liber eşti numai atunci cînd ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmînd un vechi cuvînt al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cît am fost arestat, mai întîi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava.
Am fost ridicat printre primii, cînd incredibila rezistenţă a poporului Bucurestiului împotriva dictaturii comuniste abia începea. La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau pînă la noi, năclăite, zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş — şi gîfîite. Cînd a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit cîteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos si întors cu faţa la zid, cu mîinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau.
Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală cînd mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mîini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întîlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc „trupuri”, si anume o grămadă de trupuri stîlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stîlciţi si speriaţi. Un tînăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid.
Un bărbat bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, cînd miliţienii, care se întărîtau între ei, se năpusteau, înjurînd, să lovească. Cei care nu aveau încă mîinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mîinile înroşite de sînge, se agătaseră de pereţi cu pieptul si cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi! ai?” — şi urma lovitura, si apoi altele şi aşa pînă cînd icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sîngelui împrăştiat.
Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcînd şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură. îşi întreţineau prin vorbe îndîrjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decît schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată.
Citeste mai departe aici.
Citeşte şi articolele:
