A şaptea dimensiune pe Facebook (DCCCI)
vineri, decembrie 1, 2023 14:56
Era ticăloșilor (text preluat de pe Facebook)
Întunericul
Anii ‘80. În cea mai mare parte a Europei și chiar în lume, este deceniul considerat emblematic pentru societatea umană de după război. Anii unui avans tehnologic nemaivăzut. Anii în care nivelul de trai crește, economiile se dezvoltă, iar lupta pentru drepturile universale ale cetățenilor își arată rezultatele. Se nasc tehnologii noi. Computerele și Internetul prind contur. Programele spațiile ating un potenţial maxim, iar oamenii încep sa viseze la o nouă aselenizare. Chiar cu prețul unor dezastre. Este deceniul civilizației Pop, a generației Pop. Viitorul arată bine. Mai puțin la noi.
În România, apăreau semnele a ceea ce avea sa devină una dintre cele mai negre perioade din istoria noastră. Dictatorul crimiminal Ceaușescu are „geniala” idee de a plăti în avans datoria externă a țării. Un efort total inutil la acea vreme. La asta se adauga iluzia stupida că ar putea să devină creditor pe piața mondială. Probabil că economiștii vremii i-au explicat ce implicații ar avea un astfel de plan. Creanțele arabe neachitate nu îl ajutau deloc. Era o iluzia de cash flow. Dar nu cred că dictatorul Ceaușescu avea urechi pentru ei. În 1972, România era singura țară est-europeană membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) și a Băncii Mondiale (BM). Asta a făcut ca, un an mai târziu, să aibă deja „clauza națiunii celei mai favorizate”. Însemna condiții foarte bune pentru împrumuturi destinate investițiilor. Ceea ce s-a și întâmplat în anii ‘70. Banii „imperialiștilor” combinați cu o economie centralizată a făcut din România o țară cu un avans economic fără precedent. Până în 1980. Apoi …
Dar, intoxicați cu lozincile de „independență și neatârnare”, planul este pus în practică. Iar prețul va fi plătit nu numai atunci, de aproape toti românii, ci și de urmașii lor, după momentului 1989.
Însă planul nu putea fi aplicat brusc. Populația trebuia pregătită, manipulată. Comuniștii știau că nu pot întinde prea mult coarda. Nu deodată. Iar revolta muncitorilor de la Brasov, din 1987, a demonstrat asta.
Primele manipulări au avut ca sursă televiziunea. Deja in magazine rafturile se goleau de produse de bază. Joia seara era o emisiune, „Reflector”. Acolo se prezentau tot felul de cazuri din seria „Fapt divers”. Numai că, deodată, acolo erau prezentați „cetățeni” care făceau stocuri de alimente și produse de bază. Erau arătate filmări cu beciuri pline de sticle cu ulei, saci cu zahăr și făină, orez, cafea, … Iată, din cauza unor speculanți ordinari populația cinstită nu găsește aceste produse în magazine. Iată, tovarăși, de ce oamenii cinstiţi au început sa stea la cozi la Alimentara. Nimeni nu s-a întrebat de ce, dacă aceste produse sunt îndestulatoare, câțiva saci dosiți prin beci puteau să golească rafturile. Și cum se poate face speculă cu produse pe care le găsești oriunde, oricând. Dar atunci toţi au crezut povestea cu specula și au sperat ca problema este rezolvată. Însă, mai târziu au realizat că nu era doar o problemă. Era un dezastru.
Mașina de propagandă comunistă a făcut al doilea pas. Țările capitaliste, imperialiste, vor să subjuge România. Vor să o izoleze, să îi știrbească suveranitatea, independența și integritatea teritorială, geloase pe sistemul performant al comunismului. Vor sa umple țara de droguri, de concepte decadente, de șomaj și vor degradarea omului nou, comunist. Ca și când drogurile și prostituția ar fi fost un mod de viața, nu un simptom al unor societăți imperfecte. Aşa că din nou, la televizor, apar interviuri cu presupuși cetățeni fugiți în Occident și care s-au întors de acolo, scârbiți de civilizaţia decadentă și coruptă de care s-au lovit. Și care, iată, povesteau despre grozăviile văzute și trăite acolo, în Occident. Multe erau falsuri, invenții. Altele erau rezultatul unui troc făcut cu SECUritatea. Din nou, mulți romani au crezut. Deși marfa de contrabandă, introdusă de piloți, marinari, studenți străini și șoferii bulgari, demonstra altceva. Iar poveștile celor puţini care puteau călători în străinătate spuneau altceva. Până și în alte ţări comuniste, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, lucrurile arătau cu totul altfel. Pentru că multe mărfuri de contrabanda, de bișniță, veneau de acolo. Țigări, băuturi, discuri pentru pick up, cafea, măsline, alune, ciocolată, jucării.
Treptat oamenii s-au obișnuit. Puțini mai protestau. Și oricum cei care protestau dispăreau brusc și definitiv. Scrisori deschise, ajunse pe căi întortocheate, erau citite la Europa Liberă. Doina Cornea. Intelectuali. Sau simpli oameni. Oamenii începeau să înțeleagă că nu este vorba despre un efort de scurtă durată după care va curge laptele și mierea. Și asta a devenit clar când au început sa fie construite asa-numitele „circuri ale foamei”, cantine colective, municipale, unde tovarășii puteau mânca înainte și după schimb, fără să mai trebuiască sa gătească, deci nemaiavând nevoie de produse de baza. Ei trebuiau să se concentreze pe muncă și pe „construirea societății socialiste multilateral dezvoltate”. Atât. Restul, cu porție și limitat.
Curând avea să se contureze viața de zi cu zi a oamenilor. Emblematică pentru acea vreme era sacoșa din material textil, de regulă cusută din resturi de materiale. Era un adevărat accesoriu vestimentar. În geantă, pe ghidonul bicicletei, înghesuită în buzunarul canadienelor, sacoșa era oricând la îndemâna. Nu se știa niciodată când treceai pe lângă un magazin unde „se dădea” ceva. Nu conta ce. Important era sa „prinzi” ceva. Orice. Pentru că a doua zi … nu se știe dacă mai găsești.
La o Alimentara se formează un rând lung. Un om se oprește și se așază la coadă. După o oră, în spatele lui se mai aduna zece oameni. Intrigat, omul îl întreabă pe cel din faţă: “Nu vă supărați, ce se dă aici?” Acela raspunde: „Nu ştiu. Dar am văzut coada și m-am așezat și eu. Vedem noi. Ceva tot se dă.”
Bancuri! A fost una dintre reacțiile de rezistență ale romanilor. Chiar dacă erau adevărate, nu ajutau decât în mică masură, practic nu rezolvau nimic. Totuși, pentru moralul colectiv, bancurile au ajutat cumva. Și erau foarte multe. Iar în vocabularul tuturor cuvintele acestea deveneau obișnuite, banale, dar au creat o adevărată mentalitate de care nu scăpăm nici azi: să ni se dea!
Primele care au apărut au fost listele. Totul se punea pe liste de așteptare. Apartamente, butelii, aragaze, frigidere, televizoare. Tinerii căsătoriți aveau prioritate. Apoi cei cu „situație socială”. O aparentă de logica într-un teatru absurd. Uneori pentru o locuință așteptai ani. Pentru o butelie, luni. Și din nou, românul este salvat de bancuri, chiar după ani : “Înainte aveam bani, dar nu aveam ce cumpăra. Acum avem ce cumpăra dar … de unde bani? “ (anii ‘90).
Programul televiziunii naționale începe sa fie scurtat treptat și sigur până când ajunge la 2 ore pe zi. Și acelea, cu un program împănat cu discursurile dictatorului criminal Ceauşescu. Treptat totul este raționalizat. Listele erau doar un precursor. Curând apar cele care aveau să devină o altă emblemă a „nivelului de trai in comunism”: cartelele și rațiile. Curentul, cum i se spunea atunci energiei electrice, este și el limitat. Străzile se scufundă în întuneric. Firmele luminoase devin o amintire frumoasă. Benzina se dă la bidon. Iar cozile de la asa-numitele „PECO” devin loc de socializare: o tabla, un șah, o carte. Era mult de așteptat. Dar … ce altceva era de făcut.
Cartela alimentară. Nominală și netransmisibila. Mototolita și pătată de ulei. Sau de urme de făina. Cu 30 de căsuțe în care se bifa raţia zilnică. Pentru pâine. Apoi cele pentru zahăr, ulei, ouă… Din nou, umorul nativ ne „salvează”. Specialitatea zilei, ciorba de adidași. Adică din copite de porci. Sau cea din „scurmace”. Gheare de pui. Cam atât se găsea „la liber”. Restul pleca în altă parte. Numai că și umorul începea să se termine. Nu poți să ai simțul umorului … pe stomacul gol.
O altă emblema a timpului: produse refuzate la export. Erau de calitate, ca pentru standardele vestice, unde se duceau toate pentru achitarea datoriei externe, cea care ne seca și din cauza căreia trăiam aşa de prost. Cămăși, pulovere, încălțăminte, chiar și mobilă. Unde apăreau, era „bătaie pe ele”. O cămașă mai bună pentru copil, o cizmă din piele, o mobilă mai bună… Numai că trebuia să cunoşti pe cine trebuie. Și să dai ceva la schimb.
Și aşa structura și valorile societății s-au răsturnat. A apărut o clasă nouă : gestionarii! Nu conta unde, la ce fel de magazin. Conta să ai ceva de dat la schimb. Iar ei aveau. Ei, responsabilii de magazine. Dosite prin spatele magazinelor, în depozite ICRA, mărfurile erau în mâna lor. Oameni cu câteva clase, cu „gura mare” și privirea piezișă, aroganţi, prost crescuți, parveniții comunismului ceaușist, „cârnățăresele” lui Marin Preda, erau peste tot. Chirurgul eminent, profesorul de carieră, ingineri și intelectuali de toate felurile, salutau cu respect gestionarii, pe scara blocului, pe stradă, în parc, la tejghea. Pentru un post de gestionar se dădea șpagă grasă. Copiii gestionarilor purtau adidași albi și blugi albaștri. „Ce e mama ta? Gestionară la Alimentara. Ooooo!” Zece. Nouă. Premiul unu’. Iar ceilalţi priveau și… înghițeau în sec.
„Toate animalele sunt egale. Dar unele sunt mai egale decât altele!” (George Orwell, „Ferma animalelor”, 1945).
Atunci s-a inventat lanțul șpăgii. Iar corupția, universală și nelipsită in istoria omenirii, este cultivata și aproape instituționalizată. O sămânță veche germinează, face fruct și se împraștie peste tot. Este o sămânță rezistentă. Aveam sa o vedem înflorind din nou, ani mai târziu, deși în alte forme. Atunci însă … Eu am unt și cașcaval. Tu ai carne. El/Ea are zahăr și ulei. Corupția și mita aveau deja forme de declinare. Medicii încep sa opereze pentru curcani și cafea. Profesorii dădeau note pe carne și măsline. Este chiar inventat un termen special pentru asta: o atenție! Trebuia sa dai „o atenție, acolo.” Altfel, stăteai la coadă. Iar cozile erau foarte lungi.
O alta imagine emblematica pentru acele vremuri: antenele TV. Orizontale, cu mulți elemenți, antenele „sutien”,… toate ne ajutau să „prindem” rușii, bulgarii, sârbii sau ungurii. Avantaj Transilvania. Semiavantaj în sud. O palidă varietate în Moldova.
Banc:
Un autocar cu ruși oprește lângă un hotel. Turiștii coboară. Apar doi români. Unul ţine în mână o țeavă cu multe chestii sudate pe ea. Primul întreabă: Ce faci cu aia? Al doilea raspunde: Vreau să prind rușii! Imediat turiștii ruși, îngroziți, se bulucesc în autocarul care pleacă în trombă.” Cei doi români râd împreună. Un râs amar.
În ultimii ani totul devine parcă desprins din filme de groază. Stiu că fraza are iz de clișeu. Dar atunci chiar așa era. Aproape toți jucam într-un film de groază. Cu întuneric total de la șase la opt. Cu cozi imense la ușa magazinelor. Cu mulți imbecili care „îți râdeau în nas” de după tejghea. Cu scene înfiorătoare în care oamenii se călcau in picioare pentru o ciosvârtă de carne sau o bucată de salam cu soia. Iar invitația la o cafea suna aşa: „Hai sa îți dau un Nechezol”. Surogat din năut și alte chestii. Cu iz și gust de cafea. Și un puternic efect Placebo pentru majoritatea.
Ar fi mult mai multe de scris. Despre disperarea unor oameni care nu mai puteau să suporte lacrimile copiilor. Despre burțile umflate ale „responsabililor de magazine”, atitudinea lor disprețuitoare și unghia degetului mic lungă și bine lustruită. Despre rafturile pline cu „creveți” vietnamezi și „nici o masă fără pește”. Congelat. Despre sticlele murdare de ulei și bere cu gust de sodă. Despre frigul din apartamente și noul ornament de pe pereții blocurilor: burlanele. De la sobele improvizate la interior. Până și romanele bune se dădeau la „pachet”. Marin Preda și … cuvântările dictatorului criminal Nicolae Ceauşescu de la plenara nu ştiu care. Pentru „Cel mai iubit dintre pământeni” se dădea un kil de cafea boabe. Pentru „Magicianul” lui John Fowless, trei pachete de unt și o rotiţă de cașcaval. Pentru un disc cu „Smokie” de la Balkan… juma’ de kil de cafea și un pachet de Kent. Le luai de la bișnițarii de pe trotuarul din fața hotelului.
În martie 1989, de la tribuna către care erau orientate difuzoare ascunse și care redau urale pentru că nimeni nu mai aplauda, Ceaușescu anunță achitarea datoriei naționale. Apoi … nimic. Nu se schimbă nimic. Iar cei mai mulți comentatori sunt de acord ca atunci paharul a primit ultima picătură. Cu toții știam deja de zidul Berlinului, de Glasnost și Perestroika, de Cehia, Polonia, Iugoslavia, chiar și Bulgaria. Schimbarea era iminentă și la noi. „Ajutată” din exterior sau/și din interior, sa va întâmpla în Decembrie ‘89. Era ticăloșilor lua sfârșit.
Citeşte şi articolele:
