Analiza dictaturii comuniste (XXIX)

duminică, aprilie 12, 2009 9:40
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismUniunea Tineretului Comunist din România

În 1949, existau 13 500 de pionieri (elevi între 9-14 ani), în 1960 numărul lor a ajuns la un milion, iar în anii ’80, Organizaţia Pionierilor a ajuns să numere peste 2 500 000 de membri, incluzând totalitatea şcolarilor până la 14 ani472.
În 1976, PCR a decis formarea unei organizaţii de masă pentru copiii preşcolari şi şcolari cu vârste între 4-7 ani, pe care a denumit-o „Şoimii Patriei”. Atunci aceasta cuprindea 1 100 000 de copii, pentru ca în deceniul următor să ajungă la circa 1 500 000 de membri473.
Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti din România avea la formare, în 1957, în jur de 50 000 de membri, pentru ca după 1973, când îşi schimbă denumirea în Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, să depăşească suta de mii, iar în deceniul nouă tindea spre 150 000 de membri474.
După Ion Iliescu, au urmat în poziţia de prim-secretar al UTC şi ministru al Tineretului: Marţian Dan (1971-1972) – absolvent al Universităţii „M. V. Lomonosov” din Moscova care a deţinut şi funcţia de secretar al Comitetului UTM al studenţilor români din capitala sovietică, urmând, după întoarcerea în ţară, o carieră politică în UTM; Ion Traian Ştefănescu (1972-1979), un jurist transformat în activist; Pantelimon Găvănescu (1979-1983), un muncitor absolvent de „Ştefan Gheorghiu”; Nicu Ceauşescu (1983-1987), fiul lui Nicolae Ceauşescu şi virtualul moştenitor al conducerii partidului; în fine, o figură ştearsă, Ioan Toma (1987-1989), şi el absolvent la „Ştefan Gheorghiu”.
Poziţionarea lui Nicu Ceauşescu, în anii 1970, în conducerea UASCR şi preluarea, începând cu 1983, a primei funcţii din UTC arată, pe de o parte, importanţa pe care organizaţiile de tineret o aveau în cadrul mecanismelor puterii comuniste şi este, pe de alta, unul din semnele cele mai evidente ale derivei regimului spre comunism dinastic, nepotism şi clientelism. Soţia lui Nicu Ceauşescu, Poliana Cristescu, a deţinut în cea mai mare parte a anilor ’80 poziţia de secretar în CC al UTC şi preşedinţia Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor. O bună parte din funcţiile în organizaţiile de tineret erau ocupate de apropiaţi ai fiului preşedintelui. Proasta reputaţie a acestuia a contribuit la atmosfera de cinism, blazare şi corupţie din organizaţiile de tineret.
Activitatea UTC s-a birocratizat şi ritualizat, dispărând fervoarea din primul deceniu al comunismului. Principala funcţie a organizaţiilor de tineret era aceea de a servi în angrenajul baroc al cultului personalităţii, în care ocupau un loc foarte important. Până şi şedinţele Biroului CC al UTC s-au transformat în cadru pentru prestarea de omagii la adresa secretarului general475.
Cultul personalităţii era nu doar o formă de consolidare a puterii familiei prezidenţiale, ci şi o modalitate complexă de exercitare a controlului social. Era una din
472 Ibidem, fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 32/1950, f. 31; ibidem, dosar nr. 7/1984, f. 74; Congresul al III-lea…, p. 55. În timpul lui Nicolae Ceauşescu, preşedinţi ai Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor au fost: Traian Pop (1966-1968), Virgiliu Radulian (1968-1975), Constantin Boştină (1975-1980), Mihai Hârjău (1980-1983) şi Poliana Cristescu (1983-1989).
473 ANIC, fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 104/1977, ff. 77-90; ibidem, dosar nr. 5/1977, ff. 1-18.
474 Liderii UASR/UASCR au fost: Ion Iliescu (1957-1960), Cornel Burtică (1960-1962), Ştefan Bârlea (1962-1966), Mircea Angelescu (1966-1969), Ion Traian Ştefănescu (1966-1973), Constantin Boştină (1973-1975), Ion Sasu (1975-1980), Tudor Mohora (1980-1985), Ani Matei (1985-1989).
475 Vezi, de exemplu, ANIC, fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 7/1984, ff. 1-38. Între membrii Biroului CC din anii 1980 amintim pe Tudor Mohora, Ana Ferencz, Dinu Drăgan, Florea Voinea, Ani Matei, Ioan Toma, Dan Silviu Pavelescu, Ion Moraru, Dorel Mustăţea şi alţii.

formele de „etatizare a timpului”476, de captare a energiilor private pentru reducerea spontaneităţii naturale a societăţii şi mai ales de expunere permanentă într-un spaţiu de supraveghere, panoptic.
Rolul organizaţiilor de tineret era acela de pârghii, care, acţionate birocratic, produceau manifestaţii de masă. Ocaziile pentru adunări populare erau numeroase, cele mai importante fiind sărbătorile naţionale, ziua de naştere a şefului statului, aniversările istorice şi vizitele de lucru. În 1989, de exemplu, Ceauşescu a făcut 38 de vizite de lucru, menţinând ritmul din perioadele bune. În privinţa aniversărilor/comemorărilor, anul a oferit numeroase oportunităţi: 130 de ani de la formarea statului român modern, a 112-a aniversare a obţinerii independenţei, 45 de ani de la „victoria revoluţiei” din 23 august 1944, 50 de ani de la izbucnirea războiului „fascist”, 50 de ani de la manifestaţia de pe 1 mai 1939, legată de biografia Ceauşeştilor, şi 100 de ani de la declararea lui 1 mai ca zi a muncii, 24 de ani de la înscăunarea lui Ceauşescu şi 15 ani de regim prezidenţial, 96 de ani de la formarea primului partid muncitoresc din România, anul patru din cincinalul opt, 100 de ani de la moartea lui Eminescu, 40 de ani de la crearea organizaţiei de pionieri, 40 de ani de la crearea organelor de miliţie, 40 de ani de începutul cooperativizării agriculturii. Toate acestea însemnau mitinguri, spectacole, simpozioane, în distribuţia cărora tineretul juca un rol important. Fervoarea aniversară culmina cu manifestaţiile prilejuite de sărbătorile oficiale, 23 august, 1 mai, care adunau sute de mii de tineri, antrenaţi zeci de ore pentru caligrafia cultului.
Cu toate eforturile propagandistice ale regimului comunist, în 1989 tinerii au participat masiv la revoluţia anticomunistă.
În 1989, Nicolae Ceauşescu afirma că „în România, nu există cetăţean care să nu facă parte dintr-o organizaţie”477. Afirmaţia era formal adevărată. Cu precădere după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, regimul politic s-a transformat, urmându-şi vocaţia totalitară, într-un regim de includere (formula îi aparţine politologului Kenneth Jowitt), tinzând să absoarbă întreaga societate în structuri aflate sub controlul său478. Spre deosebire de statele comuniste central-europene, care, din anii 1960, au evoluat spre regimuri post-totalitare479, reducând presiunea asupra societăţii, regimul comunist din România a menţinut un nivel de mobilizare extrem de ridicat.
Pentru a controla totalitatea populaţiei regimul a creat o reţea de organizaţii, pe care din anii 1970 le va reuni sub umbrela Frontului Unităţii Socialiste (FUS). FUS a fost creat în 1974 şi cuprindea, pe lângă Partidul Comunist Român, aproape 40 de organizaţii de masă, sindicale, uniuni şi asociaţii obşteşti480. În anii 1980, Partidul Comunist Român
476 Katherine Verdery, Socialismul. Ce a fost şi ce urmează, traducere a M. Stroe şi I. Codreanu, Iaşi, Institutul European, 2003, pp. 71-106.
477 „Scânteia”, 3 iunie 1989, p. 3; Ibidem, 15 august 1989, p. 6, interviu pentru revista „Newsweek”.
478 Kenneth Jowitt, Inclusion and Mobilization in European Leninist Regimes, în „World Politics”, vol. 28, nr. 1, Oct. 1975, pp. 69-96.
479 Caracteristicile regimurilor post-totalitare au fost descrise de Juan J. Linz, Alfred Stepan, op. cit.
480 FUS cuprindea: Organizaţiile Democraţiei şi Unităţii Socialiste, Uniunea Generală a Sindicatelor, UTC, UASCR, Organizaţia Pionierilor, Consiliul Naţional al Femeilor, Consiliile Muncitorilor de naţionalitate maghiară, germană, sârbă şi ucraineană, Uniunea Naţională a Cooperativelor Agricole de Producţie, Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti, Uniunea Centrală a Cooperativelor de Producţie, Achiziţie şi Desfacere, Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Consiliul Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor, Uniunea Societăţilor de Ştiinţe Medicale, Uniunea Societăţilor Ştiinţifice ale Învăţătorilor, Societatea de Medicină Veterinară, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Compozitorilor, Consiliul Ziariştilor, Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia Oamenilor de Artă din Instituţiile Teatrale şi Muzicale,

ajunsese la dimensiuni impresionante: îngloba 3 800 000 de oameni481, ceea ce însemna peste 15% din populaţia ţării. În termeni proporţionali, era cel mai mare partid din Europa de Est, fiind, raportat la populaţia ţării, de două ori mai mare decât PCUS. Uniunea Generală a Sindicatelor, în care erau integraţi automat salariaţii, număra nu mai puţin de 7 800 000 de membri482. Organizaţiile Democraţiei şi Unităţii Socialiste, rezervate celor care nu erau membri de partid, cuprindeau 4 100 000 de oameni483.
Frontul, care din 1980 se va numi Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, a ţinut trei congrese (1974, 1980, 1985) şi îl pregătise în amănunt pe al patrulea, care trebuia să aibă loc în 1990. Componenţa Biroului Executiv al FUS/FDUS nu lasă nici o urmă de îndoială asupra dependenţei stricte faţă de PCR. Nicolae Ceauşescu era preşedinte, iar posturile de vicepreşedinţi, secretari şi membri ai biroului au fost deţinute de lideri comunişti de rang înalt sau de activişti cu lungă carieră în organizaţiile de tineret şi sindicale.
FDUS avea rosturi multiple. Prin ambiguitatea statutului său, FDUS a atras în structurile sale de conducere şi personalităţi care evitau să se asocieze public cu PCR – intelectuali, artişti, sportivi, lideri religioşi şi specialişti din diferite domenii, precum şi o mare masă de oameni care nu erau membri de partid.
Apoi, prin intermediul Frontului, Ceauşescu simula înăuntrul şi în afara ţării mecanismele democratice. Liderul comunist român declara în 1989 că România este cel mai democratic stat din lume, la fel cum afirma Stalin în anii 1930 despre Uniunea Sovietică484. Propaganda descria „cadrul democratic” din ţară ca o veritabilă „democraţie directă, participativă” sau ca o democraţie plebiscitară485.
În fine, prin FDUS, Ceauşescu punea în scenă un scenariu de tipul „poporul împotriva elitei”, contrabalansând puterea nomenclaturii prin invocarea şi convocarea în arenă a societăţii, de la care se reclama tot mai mult în mod direct, fără mijlocirea partidului.
Asociaţia Cineaştilor, Asociaţia Juriştilor, Comitetul Foştilor Luptători şi Veterani ai Războiul Antifascist, Comitetul Naţional pentru Apărarea Păcii, Societatea Crucea Roşie, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, Asociaţia Apicultorilor, Automobil Clubul Român, cultele.
481 „Scânteia”, 29 iunie 1989.
482 Mihnea Berindei, România lui Ceauşescu – un naufragiu planificat, I, în „22”, nr. 46, 17-23 noiembrie 1998, p. 10.
483 ANIC, fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 26/1989, nepaginat.
484 „Scânteia”, 27 ianuarie 1989, p. 3.
485 Ibidem, 2 septembrie 1989, p. 1; ibidem, 28 martie 1989, p.1.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Analiza dictaturii comuniste (XXIX)”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XXX) | A șaptea dimensiune says:

    august 9th, 2015 at 14:59

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXIX) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XXXI) | A șaptea dimensiune says:

    august 12th, 2015 at 9:14

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXIX) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XXXII) | A șaptea dimensiune says:

    august 14th, 2015 at 11:22

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXIX) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XXXIII) | A șaptea dimensiune says:

    august 17th, 2015 at 13:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXIX) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XXXIV) | A șaptea dimensiune says:

    august 21st, 2015 at 8:06

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXIX) […]

Adauga un comentariu