A șaptea dimensiune

În urmă cu aproximativ 20 de ani, am început să scriu, la un moment dat, proză. Găsit întâmplător în urmă cu câteva zile, fragmentul de mai jos mi-a plăcut. Cu mici retușuri, m-am hotărât să-l public pe site. Sper să vă placă. În masura timpului, aș continua acest proiect. Scrisul eliberează, spunea cineva, și cred că avea dreptate. Lectură plăcută.

Privirea canină îi aluneca încet, printre obiecte, dizolvându-le. Reclama luminoasă a singurei agenții Pronosport din zonă îl fascina întotdeauna pe Petru. Ridicându-și spinarea, puțin încovoiată, pentru a vedea mai bine, începu să resimtă frigul acelei seri de început de decembrie. Cu mâinile în buzunarele paltonului, uzat de trecerea anilor, aștepta la mică distanță de intrarea în agenție. “Poate că toate lucrurile sunt la fel”, își spuse, întorcându-se pentru a evita praful ridicat de vântul ce începuse să sufle. “Și totuși …”, ar fi continuat dacă o voce spartă, tinzând spre fermitate, nu i-ar fi întrerupt gândul. “Dumneavoastră intrați sau ieșiți?” Dându-și seama că se afla în dreptul ușii, intră stingherit de lumina din interiorul agenției. Profilul abia schițat al vânzătoarei prinse contur. “Închide ușa mai bine că intră frigul”, îi spuse răstit vânzătoarea, cu mâinile atârnate deasupra unui reșou. Se supuse, ca la comandă, închizând cu grijă ușa. Scotocindu-se încurcat prin buzunare, descoperi singura bancnotă care-i mai rămase intactă. “Mâine voi lua bursa si o mai duc”, gândi privind fascinat hârtia albastră. “În fond, nu am avut niciodată bani destui, deși numărul lor …” “Variantă simplă sau dublă?”, îl întrebă vânzătoarea afișând un zâmbet ce trecea prin reșoul care continua să funcționeze. “Zâmbet de ciocolată ieftină”, își spuse Petru completând formularul. În acest timp, își aminti de culoarea nedeslușită a unei afirmații: ți se dă, nu ți se cere. Vânzătoare-și uitase zâmbetul în colțul buzelor: “Doișpe lei și cinzeci de bani”, îi spuse luându-i bancnota. Afară începuse o ploaie măruntă, ce lovea cu insistență geamul încăperii. “S-ar putea să ningă”, gândi Petru, dar este întrerupt de zăngănitul monedelor aruncate pe masa tocită, din lemn. Fără să-i numere, își puse banii în buzunarul paltonului și ieși. Stropii reci și obraznici ai ploii îi atingeau fața. Căldura încăperii, din care tocmai ieșise, îi muiase genunchii, ce suportau tot mai greu povara unui corp obosit. Continua să înainteze încet și nesigur, în aceeași directie, trasată zilnic de pașii săi, acum obosiți. “Există și altfel de lucruri, Pătruță, pe care noi nu le vedem întotdeauna, ci doar în anumite momente, când ele găsesc în noi un complementar al situației”, îi răsună, cald și plăcut, printre memorii, glasul ei. Avea si un nume. “Ar fi trebuit să nu-l uit”, își reproșă, ștergându-si cu batista fața umedă. “Este greu să fii permanent complementar situației. Formați din carne și sânge …” “Plus oase, sau spini”, veni replica ei, completată de un zâmbet. Își amintea și acum acel zâmbet ce înclina să-i placă. Acum, în mijlocul stropilor, chiar că-i plăcea amintirea lui. “Vom fi cu toții o amintire, sau poate mult mai puțin. Aș putea crede în reîncarnare. Cel puțin m-aș sprijini pe câteva iluzii. Așa însă …” Simți apa rece pătrunzându-i prin unul din pantofii învechiți. “Iată singura certitudine: a apei de care n-ai nevoie”, remarcă vesel, amintindu-și numele fetei. O chema Ileana. “Involuntar, suntem legați prin ceva de anumite situații. Și cum aceste situații se cam repetă, reluăm scene trăite deja. Dacă există o complementaritate, ea aparține, de fapt, începutului. “ “Sau sfârșitului”, adăugă Ileana, privindu-l în ochi. “Depinde de relația de ordine, existentă între ceea ce noi numim început și sfârșit. Poate că primordial este sfârșitul, chiar dacă nouă ne place mai puțin”, continuă ea. “Acum sfârșitul ploii aș putea crede că este primordial”, medită Petru, zâmbind unui bătrân, ce-l privea trist de sub o umbrelă de aceeași vârstă. Cu mersul sonor, dat de apa pantofului ce-i încălța piciorul stâng, măsura încet distanța dintre pomii dezgoliți și însingurați. Privirea-i căzu pe trupul fetei ce-l preceda, așezat la rândul întins în ploaie al celor ce așteptau la chioșcul de pâine. Prin hainele strânse pe trupul ei, distingea clar formele care trezesc instinctele. Tresări, cuprins de-un fior ce-l străbătu dispărând într-o clipă. “Carne și sânge”, își aminti. “Plus spini”, gândi, zâmbind fetei ce-i cerea să-i schimbe o bancnotă albastră, mototolită. “Regret, spuse Petru, dar tocmai adineaori am “pierdut” și eu o parte, dintr-o culoare asemănătoare.” Reda dificil ghilimelele, din cauza ploii. “Importantă este culoarea de deasupra noastră”, spuse fata, privind stropii ce se prelingeau pe obrajii lui Petru. “Când e senin”, adăugă, observând zâmbetul între politețe si ironie al lui Petru. “Sau cea din noi”, completă el, privind-o dincolo de ochii umeziți de ploaie. “În noi există puține lucruri ce pot fi descoperite. Oricum, este greu să le așezi undeva, într-o ordine sau sferă a unei notiuni, să zicem. Fiecare din ele este o verigă a unui lanț ce ne ține între două culori, printre care și albastru”, completă ea. Apoi adăugă: “Și ca să nu ne plictisim mai schimbăm culorile, nu-i asa?” “Depinde”, zâmbi Petru. “În cazul de față nu există decât culoarea pâinii sau absența ei.” “De obicei, absența”, spuse fata, punându-și pâinea în sacoșă. “Dar când nu mai deosebești culorile, când n-ai un element care să le distingă?”, întrebă Petru, continuând să absoarbă privirea fetei. “Ți-l creezi. Îl inventezi, fie și numai pentru a le da un nume, chiar dacă esența lor îți scapă. Un gram de reducționism nu strică”, vorbi ea cu fervoare, trecându-și mâna prin părul ud. “În lipsa esenței, mă cheamă Petru”, spuse, privind-o adânc în ochi. “Ileana”, rosti simplu fata, cercetându-i privirea. “Cineva spunea că ceea ce-i desparte pe oameni e doar sexul”, spuse Petru, privind prin geamul murdar al magazinului. “Poate că uneori îi apropie”, completă Ileana, zâmbind. “Depinde de culori.” Mergeau tăcuți spre ieșirea la strada principală. “Se arată culoarea despărtirii?”, întrebă, cercetător, Petru. “În stare semilichidă nuanțele se disting mai greu. Rămâne să stabilim nuanța. Tu pe care o preferi?”, spuse Ileana, cercetând ritmul picăturilor. “Cromatic vorbind, răspunse Petru, un răspuns acceptabil nu prea am. Știi, continuă încurcat, în ultima vreme am multe probleme. Ele s-au adunat și …” Tăcu, dându-și seama că nu mai este ascultat. Ileana îl privea fără să-l asculte, fascinată de jocul picăturilor, pe ochii, fruntea și obrajii lui. Îi zâmbi și se îndepărtă grăbită, aproape alergând. Urmărind-o cu privirea, Petru se întoarse încet, strângând cu putere paltonul în jurul trupului. “De fiecare dată reușesc această performanță. Ciudat este faptul că acum oboseala a dispărut. Am fost, totuși, complementar situației”, reflectă Petru, scuturându-se de apă la intrarea în căminul studențesc. Urcă repede scările și în cameră … (Dumitru Caruntu; continuarea într-o altă postare).

Citeste si articolele:

• Conu’ Paulică față cu reacțiunea
• Cum s-a metamorfozat Adrian Păunescu în porc bolșevic
• Dan Deșliu, demon și înger
• Arta de a te pupa singur în cur
• Horia Lovinescu, un pupincurist al bolșevicilor rusofoni