Ion Iliescu, cel mai mafiot dintre cinstiţi. Sau invers. (II)

miercuri, iunie 19, 2019 10:00
Posted in category Iliescu KGB, Justitie

Criminalul Ion IliescuSpuneam în partea I că România este un stat captiv în mâinile celei mai corupte administraţii din istoria recentă a ţării (e vorba de administraţia 2001 – 2004; prim-ministru: viitorul puşcăriaş Adrian Năstase; preşedintele României: criminalul KGB-ist Ion Iliescu – n.m.). Pe de altă parte, mai afirmam că, din 14 ani de capitalism, România datorează regimului Iliescu 14 ani (administraţia cederistă nu a anihilat regimul Iliescu, ci l-a întărit şi-apoi legitimat prin alternanţă necesară la eşec).

Astăzi (era anul 2003 – n.m.), România este falimentară moral şi economic în interior şi ţara europeană cu cea mai proastă imagine în exterior, din cauze pe care nu are rost să le detaliem în analize fine sociologice sau să le simplificăm aşa cum genialul “turist în infern”, Constantin Noica, o făcea printr-o întrebare pe care zilnic milioane de trăitori de România şi-o pun: “Ce ţară-i asta?!”.

Comunismul românesc al cărui produs “sănătos” este preşedintele Iliescu, nu a fost, în opinia mea, un comunism de credinţă în perioada sa de implementare, ci a fost un regim mafiot de sorginte fanariotă, ascuns în spatele unei utopii impracticabile. Câţi comunişti autentici cunoaşteţi de fapt? Câţiva indivizi din perioada romantică, pe care îi poţi număra pe degete şi care au sfârşit de obicei rău.

Regimul trecut (cel comunist – n.m.) a fost unul al privilegiilor puterii ce se-ntindea de la locul de muncă asigurat şi sticla de pepsi de 2 lei de la bufetul partidului până la decoraţiile megalomanicului Canal Dunăre – Marea Neagră. Astăzi a dispărut ideologia, dar a rămas vânătoarea de privilegii şi avere sau nostalgia celor rămaşi fără ele.

Fostul şi actualul regim Iliescu guvernează după principiul medieval al sultanului Soliman Magnificul, care se bucura când auzea că unul dintre nou numiţii săi viziri a început să fure din greu. Soliman filozofa: “De-acum sunt sigur de credinţa lui”. Nu întâmplător, aproape în toate domeniile, în fruntea instituţiilor statului s-au aciuat nemernici, începând de la Academia Română (vezi cazul recent al şefului secţiei de istorie, Dan Berindei, cel cu note informative la Securitate) până la şeful ultimului punct vamal.

Moralmente, cei dezirabili sunt şmecherii şi profitorii fără Dumnezeu. Prototipul românesc al individului de succes are în fruntea sistemului său de valori parvenitismul. Dostoievski spunea: “Unde nu există Dumnezeu, totul e posibil”. Cum poţi numi o ţară unde criminalii sunt scăpaţi cu ajutorul Poliţiei?!

Două categorii de incompetenţi constituie izvorul nesfârşit al clientelismului de stat şi de partid (PSD – n.m.) ce alcătuieşte cupola actualei puteri: “vinovaţii” (securiştii şi colaboratorii Securităţii) şi corupţii. Restul îl constituie celelalte două: manipulaţii (săracii) şi opozanţii (frustraţii).

Horia-Roman Patapievici scria în 1994 în revista 22: ”În fond, dacă ne gândim bine, regimul Iliescu nu este doar regresiv din punct de vedere politic, este un regim bazat pe încurajarea nefastă a parazitismului de stat şi pe linguşirea vicioasă a publicului larg cu mirajul ruinător al iresponsabilităţii”.

Secretul succesului lui Ion Iliescu

Există un etalon al acţiunii politice a politicianului Ion Iliescu: reacţiunea. Opinam în episodul trecut că Ion Iliescu are două mituri false care-l definesc. Conducătorul cinstit, care nu ştie ce învârteli fac administraţia sa şi Cabinetul 2, şi Conducătorul sărac, care nu pune mâna pe bani. Ambele valori sunt relativizate de neadevăruri certe; Ion Iliescu ştie tot ce se petrece în cotloanele Puterii şi Ion Iliescu nu poate fi sărac pentru că el este atotputernic, având toată ţara la dispoziţia sa (cam ce facturi credeţi că plăteşte cetăţeanul Iliescu în afară de cea de întreţinere şi curent la casa de protocol din Primăverii, pe care şi-a cumpărat-o cu trei zile înainte de terminarea mandatului din 1996?).

Ca să nu mai vorbim că a fi sărac nu este o poveste de succes şi nici măcar o virtute, ci o realitate socială demnă de a fi corectată în viziunea tuturor doctrinelor politice! A-ţi declara sărăcia ca politician înseamnă un pervers îndemn la a te bucura că eşti sărac pentru că eşti Ion Iliescu.

Modul de acţiune şi de reuşită al politicianului Iliescu este definit de proverbul de extracţie populară: la plăcinte înainte, la război înapoi. De ce spun asta? Pentru că “liniştitul” Iliescu are ca tactică pânda şi reacţia speculativă la greşelile adversarului. Cum ar spune un comentator de tenis de câmp, Iliescu este un jucător de fundul terenului.

Vrea partidul alegeri anticipate (era în 2003 – n.m.), preşedintele, “mai înţelept”, nu vrea ca poporul să suporte costurile imense ale acestora. Vrea executivul taxa pe radio-TV (principiu de autonomie financiară al unei societăţi bugetare cu misiune culturală şi socială), preşedintele aşteaptă să vadă dacă aceasta este populară şi, în consecinţă, o sprijină sau nu (în cazul nostru, a invalidat-o public). Este nemulţumire în rândul poporului şi al clasei politice vizavi de arghirofilia premierului Năstase (era în 2003 – n.m.)?! Atunci Ion Iliescu iese premeditat la emisiunea lui Ion Cristoiu şi spune supuşilor că ei doi “conjugă diferit verbul a avea”.

Nefiind executiv, ci doar un festivist cu idei colectiviste şi fixe, Ion Iliescu nu construieşte nimic, ci amendează plutind pe valul nemulţumirii populare (să nu-mi spuneţi că este garantul Constituţiei, că am să mă supăr foarte rău). Secretul succesului său este unul de mahala: când e vorba de bătaie se ascunde, când e vorba de praznic este în capul mesei (vă aduceţi aminte de lipsa lui de curaj şi onoare la atacurile violente ale lui Corneliu Vadim Tudor din cel de-al doilea mandat sau la recentele acuzaţii grave ale lui Traian Băsescu?).

El este reacţionar pentru că mahalaua este reacţionară, în consecinţă, mahalaua se identifică cu el şi viceversa. Politicianul Iliescu îşi “fură” frustrările de la mahala, iar mahalaua împrumută sistemul moral al reprezentantului său suprem.

James Freeman Clarke spunea: ”Un politician se gândeşte la alegerile viitoare. Un om de stat se gândeşte la generaţiile viitoare”. Dacă această afirmaţie este adevărată, şi avem toate motivele să-i dăm crezare domnului Clarke, bunăoară Ion Iliescu nu este un om de stat, ci un politician etatist care se gândeşte că dacă El este în fruntea unui stat puternic, El însuşi este puternic prin puterea sa omniprezentă de intervenţie.

Justiţie şi Morală în regimul Iliescu

Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, cel mai atacat înalt demnitar în această vară (e vorba de vara anului 2003 – n.m.) pe motiv de insubordonare faţă de cerinţele autoritarist grobiene ale puterii politice (ale PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), spunea: ”România stă în faţă ca o ţară care nu respectă drepturile omului”. Cam în aceeaşi perioadă, Ion Iliescu, exasperat de Justiţia străinătăţii exercitată în favoarea cetăţenilor români, se răstea la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), sugerându-i să ne mai scutească cu ifosele sale justiţiare şi cu respectarea drepturilor elementare ale omului.

Cam în acelaşi timp, candid ca orice demagog de meserie, Iliescu zicea că de când este el preşedinte nu ştie de presiuni politice asupra Justiţiei. Dacă era cu adevărat garant al principiului constituţional al separării puterilor în stat şi îl asculta (eventual îşi asculta telefonul roşu) pe acelaşi inconfortabil Paul Florea, şi-ar fi dat seama că pur şi simplu bate câmpii: ”În nici un stat din lume, Procurorul General nu recomandă Curţii Supreme de Justiţie cum să soluţioneze o cauză (Joiţa Tănase a trimis trei scrisori Înaltei Curţi în care recomanda să dispună anumite măsuri în dosarele aflate pe rol!!!), chiar dacă admitem că instanţa ar greşi. Nu procurorul spune dacă o persoană a comis sau nu o faptă. Parchetul este într-adevăr în ecuaţia Justiţiei, dar ca parte, nu ca şef” Pentru cei care nu ştiu, Procurorul General este servitorul prin lege al Ministrului de Justiţie (aşa era în 2003 – n.m.), deci implicit al lui Ion Iliescu, cel care la ultima restructurare guvernamentală a nogociat de pe poziţii ferme rămânerea Rodicăi Stănoiu ca ministru, la pachet cu marea sa întoarcere în fruntea PSD în schimbul candidaturii lui Năstase Adrian la preşedinţia din 2004.

Pentru cine nu ştie, Tănase Joiţa, de când este Procuror General, a acţionat în peste 500 de sentinţe definitive vestitul recurs extraordinar sau în anulare (cam două pe zi), majoritatea pe civil (adică acolo unde sunt litigii comerciale). Această ultimă informaţie a fost smulsă pentru marele public prin sentinţă definitivă a Justiţiei de către organizaţia neguvernamentală APADOR-CH. Foarte multe dintre aceste cazuri, când nu e vorba de clienţi politici ai regimului, sunt litigii ale unor investitori străini cu răpitori autohtoni (cazul AMEP Tecuci, Parmalat etc.), fapt care a iritat atât de tare niscai administraţii europene, încât s-a ajuns la scrisori incendiare de protest ale unor prim-miniştri al căror vot condiţionează definitiv integrarea României în Europa.

De fapt, există foarte puţini demnitari de rang înalt din actualul regim (regimul PSD – n.m.) care să nu fi intervenit cel puţin o dată, direct sau indirect, în actul de Justiţie şi de care Ion Iliescu să nu ştie.

Aşadar, voinţa politică a celui mai puternic şi extraconstituţional preşedinte din perioada postdecembristă exercitată asupra Justiţiei din România a fost una despotică şi nefastă. Pentru Iliescu, Legea şi Moralitatea au devenit nişte nefericite scule, nişte apendice ale apetenţei sale insaţiabile în ceea ce priveşte determinarea oricărei forme de putere.

El, Ion Iliescu, stabileşte cine reprezintă capitalul simbolic al României (vezi decorarea lui Adrian Păunescu, poetul lui Ceauşescu, scuipat în gardul ambasadei americane în timpul Revoluţiei), El spune dacă o sentinţă este prea aspră (vezi cazul graţierii lui Miron Cozma, condamnat la 18 ani de închisoare, în fapt, pedeapsa minimă în Codul Penal pentru încadrarea la subminarea puterii de stat).

El, preşedintele tuturor românilor,semnează senin pentru graţierea unor infractori închişi pentru “operaţiuni speciale din raţiuni de stat”, cum a fost cea de luna trecută (iulie 2003 – n.m.) a unui “civil” din Ţigareta fostului regim (Petre Mihai Băcanu în editorialul “Duel judiciar” din România liberă: “Trecând prin vamă ca prin brânză, Ion Iliescu a adus 20 de TIR-uri, prin contrabandă, şi n-a fost nimeni arestat. N-am aflat încă cum s-a soluţionat această tenebroasă afacere”).

El, Ion Iliescu, stabileşte dacă cel mai vehement opozant al regimului (e vorba de regimul PSD = ciuma roşie = mafia, 2001 – 2004 – n.m.), Traian Băsescu, trebuie trimis în judecată după 12 ani pentru administrarea politică a vânzării cu profit prea mic a unei flote vechi de peste 25 de ani.

El, bătrânul cu cele mai multe discursuri anticorupţie al regimului Iliescu, nu a apărat public niciodată nici un funcţionar de stat, magistrat sau ziarist care s-a opus sistemului mafiot de partid sau a fost persecutat de către o altă putere din statul său (cazurile Buduşan, Lele, Panait, Ciucă sau al Monitorului de Vrancea).

El, preşedintele cu cele mai multe sufragii, este protectorul personal al lui Ovidiu Tender, omul de afaceri creat de un serviciu secret ce a ocupat strategic, după tipicul militaro-economic rusesc, cele mai multe puncte-cheie ale economiei naţionale româneşti.

El, Ion Iliescu, este, în opinia mea, cel mai mare protector al mafiei politice şi economice din România. El este naşul României contemporane.

Va urma. (“Academia Caţavencu”, nr. 609/2003)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Ion Iliescu, cel mai mafiot dintre cinstiţi. Sau invers. (II)”

  1. PSD = ciuma roşie a reprezentat şi reprezintă interesele mafioţilor bogaţi şi liberi | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 12th, 2019 at 20:40

    […] Ion Iliescu, cel mai mafiot dintre cinstiţi. Sau invers. (II) […]

Adauga un comentariu