Biserica Română Unită cu Forţa

marți, iulie 16, 2019 9:06

Iuliu HossuCristian Vasile, Între Kremlin şi Vatican

Imediat după decembrie 1989 românul a devenit un credincios statistic (deşi înainte era ateu şi membru al Partidului Comunist Român, cel puţin 3 milioane de românaşi fiind în această ipostază; asta nu i-a împiedicat să se declare, după 1990, ortodocşi convinşi, aşa după cum astăzi, în 2019, văd pe anumite pagini web icoane alături de limbi catifelate ce mângâie fundul comuniştilor atei – n.m.), iar ortodoxia şi Iliescu au ajuns, paradoxal, să domine sondajele, cu procente de peste 80% (era în 2003; între timp, procentele de încredere în BOR s-au cam micşorat – n.m.).

Între timp Prea Libertatea Sa Cugetătoare (Ion Iliescu – n.m.) a pierdut vreo 30 – 40% (în 1990, criminalul Ion Iliescu a avut 80% voturi, prin 2003 mai avea 40% încredere în sondajele vremii – n.m.) şi s-a transformat într-un fel de Armată a Salvării săracă şi cinstită care oferă electoratului ortodox supă şi săpun preelectoral, iar ortodoxia, în pofida oricărei mişcări de revoluţie şi reformă, continuă să rămână, imperturbabil, febleţea nr. 1 a enoriaşului de ambele sexe.

Între purtătorii de drapel ai acestor procente zdrobitoare, Biserica Greco-Catolică a supravieţuit ultimei jumătăţi de secol (de dictatură comunistă – n.m.), reuşind să-şi recâştige, cu greu, în ultimii 13 ani (1990 – 2003), un statut demn în peisajul religios al României.

Cartea lui Cristian Vasile este mărturia documentată şi echilibrată asupra avatarului acestei comunităţi, aruncată aberant în bucla temporală dramatică şi sinuoasă cu care Mareea Roşie a blagoslovit a doua jumătate a secolului XX.

Probabil pentru habotnicii ortodocşi drama greco-catolicilor a fost doar o suferinţă obligatorie, iar această carte, ajunsă în mâinile lor, va fi un prilej de înjurături neaoşe. Curtea ortodoxă are destui posesori de certitudini teologice afumate de miasmele unui naţionalism ideologizat. Şi pentru mulţi revelaţia apare daor când se iveşte câte-o Fecioară Maria în răşina vreunui butuc sau în prăştina de pe fundul unui cazan cu ţuică.

Tocmai de aceea termenii cursivi şi paşnici în care Vasile pune problema spinoasă a unificării religioase forţate din 1948 îndeamnă la înţelegere şi nu la revărsarea unor umori isterice. Totuşi, niciun spirit onest nu poate contesta umărul pus de ierarhia ortodoxă a mijlocului secolului XX (cu sprijinul comuniştilor veniţi pe tancurile sovietice – n.m.) la eliminarea competitorului greco-catolic din schema de opţiuni confesionale a românului transilvănean, iar complicitatea dintre imperativele staliniste ale Moscovei şi poftele monopoliste ale ortodoxiei apare destul de clar în paginile cărţii.

Dar, dincolo de asta, optând pentru scoaterea disputei dintre ortodocşi şi greco-catolici de pe tărâmul luptei surde (era în 2003 – n.m.) a disputelor teologice şi naţionaliste, Cristian Vasile reuşeşte să aducă la suprafaţă, cu onestitate, o secvenţă de istorie recentă neglijată ostentativ de istoriografia de partid sau de sinod.

Iar dacă în România ortodocşii + greco-catolicii = vreo 90% din populaţie, atunci, cu siguranţă, această carte se va vinde excelent. Deşi parcă văd că tirajul va fi epuizat de atei. (“Academia Caţavencu”, nr. 617/2003)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu