Procesul lui Noikafka

vineri, iulie 5, 2019 8:38

Stelian Tănase, Anatomia mistificăriiStelian Tănase, Anatomia mistificării

Nu cred că exagerez prea mult când presupun că, în preajma anumitor cărţi de istorie, toţi ne jucăm mai intens sau mai relaxat de-a ucronia (ucronie = teorie în filozofia culturii potrivit căreia evenimentele și faptele de civilizație din istoria omenirii s-au produs ca o consecință inevitabilă, dar nu previzibilă, a progresului continuu; conform dexonline.ro – n.m.).

Pe trasee întortocheate sau nu, ne transportăm empatic în anumite epoci şi ne imaginăm care ar fi fost opţiunea noastră, cât de mult am fi rezistat tentaţiei de a apăsa pe trăgaci, de a turna un duşman, de a adera la o ideologie sau la un crez politic, de a ne părăsi ţara sau nevasta, de a ne sinucide sau nu.

E un exerciţiu de imaginaţie şi etică, dar, dincolo de aparenţă, este în fond şi o metodă ştiinţifică la îndemână. Am găsit un combustibil nemaipomenit pentru acest tip de teleportare în cartea lui Stelian Tănase, amintită mai sus, despre acea mascaradă ideologică de tip comunist, ce a fost procesul politic din anii 1950.

Iar cel al lotului Noica-Pillat, pe care se focalizează cartea, pare să fi fost de fapt o demonstraţie de forţă a comuniştilor, care, cu ocazia congresului PMR (Partidul Muncitoresc Român, fostul nume al Partidului Comunist Român – n.m.) din acel an, au vrut să-şi expună muşchii în faţa ultimilor supravieţuitori ai “regimului burghezo-moşieresc”.

Încetul cu încetul, paginile locuite de memorii, mărturii şi documente redesenează meticulos dinamica perioadei, teroarea, arestările, puşcăria, moartea chiar. Începi să reconstitui labirintul marilor decizii, să înţelegi ritualul mărunt al tabietului de puşcărie, să pricepi câtă vanitate sau convingere se află în interiorul unei mărturii sau al alteia.

Cea mai interesantă secvenţă biografică reconstituită de autor este de departe cea a lui Constantin Noica, practic “vedeta” lotului. Arestat în decembrie 1958 la Câmpulung Muscel, unde avea domiciliu forţat, Noica va sta închis la Piteşti, apoi la Bucureşti până în 1960, când va fi judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care va executa doar patru.

Patru ani de puşcărie cruntă pentru “calomnierea marxismului în lucrarea cu conţinut fascist, Povestiri din Hegel, […] şi Anti Goethe în care şi-a permis să-l calomnieze pe marele poet german, scoţând din operele sale tot ce era pentru popor şi strecurând tezele străine ale lui Nae Ionescu şi alţi legionari”, aşa cum apare în rechizitoriul procurorului militar Pompiliu Stănescu.

De fapt, tot circul porneşte de la reconstituirea traseului corespondenţei lui Noica. În încercarea de a transmite manuscrisul lucrării Anti Goethe către Cioran şi Eliade (aflaţi în exil – n.m.), spre publicare în Occident, sunt angrenate un buchet de personaje mai mult sau mai puţin apropiate, amestecate, cu o naivitate stranie, în acest carusel stupid al procesului.

Un proces ca un roman absurd doldora de personaje, de amoruri, de tristeţi etice şi cinisme fără margini. (“Academia Caţavencu”, nr. 612/2003)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu