A șaptea dimensiune

Scrisorile lui Gheorghe Ursu la Europa Liberă nu fuseseră semnate, protestele sale nu erau încă agitaţie publică. Ce i-a făcut să-l aresteze, să-l tortureze şi, în final, să-l ucidă? Poate că prieteniile sale în lumea scriitorilor îl făceau mai “periculos”. Ura sa împotriva regimului, a Ceauşeştilor şi a securiştilor – de care jurnalul era plin – a contribuit, desigur. Multitudinea sa de legături din Occident, mai ales cu disidenţi, îi ridicau şi acestea “gradul de periculozitate socială” (România trebuia izolată de Occident, pentru ca românii să nu se contamineze, poate, cine ştie, chiar de dorinţa de libertate… O contaminare ce-ar fi putut duce la pierderea puterii primitive care era însuşi sensul vieţii securiste).

Deşi atitudini anticeauşiste (eufemizate în dosarele Securităţii ca “ostile înaltei conduceri de partid şi de stat”) erau tabu, ofiţeri ca Dumitraciuc Ion, Turcitu Adrian, şi generalul Macri din Direcţia II, şi maia les cei din Direcţia VI – Pârvulescu, Anghel Corneliu, Hodiş, în frunte cu colonelul Vasile Gheorghe – au încercat parcă să obţină un caz de conspiraţie anticeauşistă a intelectualităţii. Poate că în felul ăsta aceşti satrapi îşi şi justificau existenţa ca instituţie…

Cert e că Gheorghe Ursu a fost de la început un caz “cu probleme”, după limbajul lor. Pe lângă învinuirile aduse lui personal (scrisori la Europa Liberă, afişele, “poeziile cu conţinut tendenţios”, jurnalul “profund duşmănos” pe care “dorea să-l publice”), securiştii voiau cu orice prreţ să “stabilească legăturile acestuia cu alţi intelectuali cu concepţii duşmănoase”. Pentru asta l-au anchetat cel mai mult încă în stare de libertate. Faptul că el nu voia să colaboreze i-a întărâtat cel mai mult. L-au ameninţat că-l “aruncă pe fereastră”, că “şi familia va avea de suferit”. Pe mine m-au luat în urmărire pentru o “atitudine antisocială”, “primită de la el”. (Tatăl meu ne-a spus într-o seară, mie şi mamei, în legătură cu presiunile la care era supus pentru a-şi divulga prietenii: “Eu asta nu pot s-o fac, chiar dacă mă omoară… N-aş mai fi eu însumi…).

Aceeaşi obsesie de a-l face “să vorbească” i-a determinat pe Vasile Gheorghe, cu acordul generalului Iulian Vlad, şi, se pare, al procurorului general de atunci Iscrulescu (care “cunoşteau şi analizau cazul”, conform documentelor existente la dosar) să-l aresteze pe Gheorghe Ursu. Au folosit pretextul ridicol al valutei (18 dolari) şi instrumentul credincios al Miliţiei. A urmat tortura sistematică în închisoare. Cu toată anvergura efortului de muşamalizare, zeci de martori au arătat că ancheta era “exclusiv politică”, “pentru că Ursu n-a recunoscut la anchetă ce-i interesa pe securişti”, că acesta era “cunoscut că avea un dinte contra lor şi nu voia să colaboreze”, că “era bătut de anchetator, ofiţer de Securitate, întrucât acesta dorea să divulge şi numele altor colegi”, că “se legase de Ceauşescu în jurnal”, că “nu voia să spună cum a trimis scrisori la Europa Liberă” etc.

Se pare că, în final, tocmai această incompatibilitate a lui Gheorghe Ursu cu sistemul comunist care-i produsese pe torţionarii săi i-a orbit de ură pe aceştia. El pur şi simplu nu le cunoştea limba. Era poate un exemplu viu că puterea lor asupra semenilor (cel puţin asupra gândurilor acestora) avea limite. Trebuia eliminat.

Citeste si articolele:

• Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în beciurile Securităţii, despre securiştii comunişti criminali (I)
• Securiştii comunişti criminali implicaţi în asasinarea disidentului român Gheorghe Ursu (V)
• Securiştii comunişti criminali implicaţi în asasinarea disidentului român Gheorghe Ursu (IV)
• Securiştii comunişti criminali implicaţi în asasinarea disidentului român Gheorghe Ursu (III)
• Securiştii comunişti criminali implicaţi în asasinarea disidentului român Gheorghe Ursu (II)