A șaptea dimensiune

Aşa cum spuneam în episodul trecut, prin luna mai 1736, Grigore al II-lea Ghica îşi savura ultimele zile de plăcută exploatare a Moldovei. Războiul izbucnit între turci, austrieci şi ruşi îl obligă să întrerupă mintenaş minunata contemplare a desişului de biruri plantat de grădinarii săi greci în spinarea răzeşului de rând.

Imperativele servilismului faţa de Poarta Otomană îl silesc să se amestece şi el militar în conflict, aşa că Grigore strânge o discutabilă armată de mercenari, ale căror lefuri le decontează tot pe cârca plebei. Oştirea fanariotului manevrează spre graniţa de nord şi, mult înainte ca muscalii să-i vadă surlele, sună rapid din trâmbiţe melodia de retragere. Contactele armate ale lui Grigore cu inamicul rus sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Curajul şi bărbăţia domnitorului sunt scoase în relief mai ales pe drumul de întoarcere, când acesta stabileşte noul record la galop al ţării pe traseul Dorohoi-Dracşani-Botoşani-Şuşora-Huşi-Galaţi, un fel de Mille Miglia moldovenesc intrat de atunci în circuitul marilor curse fanariote de formula 1.

În consecinţă, corpul de intervenţie rusesc, condus de generalul Munnich, începe operaţiunea de luare în posesie a pământului părăsit, cu tot cu localităţile risipite pe cuprinsul lui. Astfel, rând pe rând, Iaşiul, Vasluiul, Bacăul şi Focşaniul sunt cuprinse de binecuvântarea jugului muscălesc. Cu excepţia micilor masacre aferente oricărei acţiuni de ocupare paşnică, trebuie spus că, prin comparaţie cu regimul fanariot, fraţii de la Răsărit pun accentul pe o oarecare slăbire a dărilor. Să nu uităm a-i aminti pe fiii lui Dimitrie Cantemir, Dumitraşco şi Constantin, ofiţeri în armata ţarului, care, animaţi de revanşa datorată de Moldova tatălui lor, se preocupă personal de instalarea trupelor străine pe rămăşiţele economiei fanariote.

În acest context intern tulbure, complicat şi neplăcut, Grigore al II-lea Ghica stă la adăpost şi aşteaptă răbdător finalul luptei. Lupta urmează o evoluţie încadrată perfect în canonul vremii, adică mai o încăierare, mai o tratativă, mai o colaborare geografică pe trupul unei ţări mici. Până la urmă, beligeranţii cad la pace, ocazie cu care şi Grigore cade de pe tron. Într-o excelentă după-amiază de septembrie a anului 1741, în timp ce armata rusă jefuia în retragere frumoasele mănăstiri din nordul Moldovei, Grigore primeşte firmanul de mazilire şi ia calea Porţii Otomane “cu mare cinste” şi cu o şi mai mare parte din vistieria ţării. (“Academia Caţavencu”, nr. 489/2001)

Citeste si articolele:

• Ignorând jena şi frica, domn e tot Grigore Ghica
• Diferite mici mişcări prin palate şi cămări
• Un fanariot de viţă a fost Mişu Racoviţă
• Patru ani ne-a încordat Nicuşor Mavrocordat
• Piesă neterminată pentru pianină balcanică