Mihail, Radu si Dan, uitati de cronici, temuti de sultan

vineri, noiembrie 17, 2017 19:53
Posted in category Istorie

Mihail, Radu si Dan, uitati de cronici, temuti de sultanLa bursa domnilor de patrimoniu, cronicarii au avut un obicei prost: şi-au cotat favoriţii pe criterii personale. Fireşte că motive plauzibile se pot găsi: trebuia să mănânce şi ei o pâine de la voievodul contemporan sau – oameni suntem, ce dracu’ – îşi doreau s-o mănânce în viaţă şi cu toate părţile corpului intacte. Mai mult, e de înţeles şi nevoia lor de a-şi vedea opera publicată, chiar în forma uşor greţoasă a osanalei, care a făcut carieră până azi. Însă de aici şi până la a trece sub tăcere isprăvile unor domnitori la fel de breji ca omologii lor celebri, dar loviţi de ghinionul istoriei, e un drum nepermis de lung ce se cuvine a fi scurtat degrabă. Să scoatem aşadar astăzi din nedreapta uitare ce le-a astupat isprăvile pe Mihail Întâi, Dan al Doilea şi Radu Prasnaglava (singurul).

Mihail I n-a avut noroc. Mai întâi, pentru că era fiul lui Mircea cel Bătrân, pe care turcii îl trecuseră în planul de răzbunare. Apoi, pentru că era domn peste Ţara Românească Integrală, pe care turcii o trecuseră în planul de cucerire. În fine, în al treilea rând, pentru că aceiaşi obsedanţi turci nu aveau în 1418, anul înscăunării lui Mihăiţă, alte priorităţi. Bătălia propriu-zisă s-a dat în 1420 lângă cetatea Severinului, dar până atunci otomanii şi-au pus mintea cu bietul băiet pe tot cuprinsul Munteniei, când fugărindu-l ei pe el, când alergând dumnealui din faţa dânşilor. Cert e că puştiul nu s-a lăsat omorât uşor şi, doi ani jumătate bătuţi pe muchie, s-a tăvălit cu ienicerii prin Bărăgan până când, ca să pună capăt coşmarului, copiii lui Allah i-au reţinut trupul pentru cercetări. La Severin, în august 1420, Mihail I, sprijinit de un grup bănăţean hotărât, cu idei occidentale în cap, a luptat vitejeşte şi a pierdut frumos, într-un nedrept anonimat, Giurgiu, Turnu, Dobrogea şi viaţa proprietate personală, fără să atragă atenţia cronicarilor, ocupaţi cu cariera domnilor mai logenvivi.

În 1421, Murad al II-lea câştigă alegerile la Adrianopol tăindu-şi adversarii cu câteva procente bune de la gât în sus. La rândul lui, Dan a II-lea ieşea învingător în anticipatele de Argeş, detaşându-se de contracandidaţi prin aptitudinea de a-şi păstra capul pe umeri. Şi cum simetria asta suspectă i-a atras sultanului o uşoară turbare, trupele Porţii au trecut de la jigniri la traversarea Dunării. Dănuţ n-a stat nici el cu mâinile-n sân, ci le-a băgat în buzunarele boierilor şi, cu suma astfel încropită, a obţinut frăţia de arme a lui Pippo Spano, comitele Timişoarei. Ei doi şi interpretul sârb s-au pus în fruntea creştinilor şi au atras aliotmanul în zona submontană, unde, comme d’habitude, başbuzucii au clacat. Clacând, ei au luat-o, după tradiţie, spre Danubiu, unde supravieţuitorii excursiei s-au înecat, ca otomanu’ la mal. Câştigul acestei bravissime victorii a fost întoarcerea Dîrstorului şi a Dobrogei la trupul Ţării Româneşti-mamă. Deşi ele aveau să repete figura de încă douăzeci-treizeci de ori în secolele următoare, parcă niciodată, de atunci, realipirea lor n-a mai fost aşa de stimabilă. În ceea ce priveşte câştigul domnitorului, el a constat în pierderea temporară a tronului şi pierderea definitivă a recunoştinţei.

Din fericire, tronul a încăput pe mâini bune. Radu Prasnaglava era pregătit pentru orice eventualitate. Şi cum eventualitatea ca turcii să năvălească iar devenise realitate, putem spune că era un om cu simţul realităţii. Ei bine, omul ăsta, pe care l-am uitat cu toţii chiar după ce n-am auzit niciodată de el, a înfruntat armata padişahului în 1425, la Dîrstor. Dar partea tare abia acum vine: nu numai c-a înfruntat-o, dar, după ce şi-a făcut cu ea de cap, turcilor le-a părut aşa de rău, încât le-a venit să intre-n pământ care de ruşine, care de moarte violentă. Să mai spunem că, încurajat de galerie şi de oştile lui Pippo Spano, Radu a eliberat Vidinul în acelaşi an, făcând de comandă o altă generaţie de spahii cu aere de mare putere? Are vreun rost? Cine să-şi mai amintească de întoarcerea spectaculoasă a lui Dan al II-lea din 1427 care, în fruntea unei armate cruciate, curăţă Valahia şi reface hotarul înscris de Mircea în testament? Poate cronicarii turci, că ai noştri s-au ostenit să-i pupe-n caftan pe domnii la modă. Nu s-a născut întâmplător la noi Cântarea României. (“Academia Caţavencu”, nr. 379/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Mihail, Radu si Dan, uitati de cronici, temuti de sultan”

  1. ALEXANDRU says:

    noiembrie 21st, 2017 at 14:50

    Să-i adăugăm şi pe Radu vodă de la Afumaţi (1522-1528) învingător al turcilor şi tătarilor în 20 de bătălii şi Radu Şerban (1602-1611) învingător al turcilor, tătarilor şi ungurilor (susţinuţi de turci), amândoi trădaţi de boieri.

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro Free PageRank Checker