Securitatea – o haită

duminică, decembrie 1, 2019 18:21

Securitatea comunistaCine-şi închipuie că Securitatea lui Ceauşescu a fost o structură articulată, cu o organizare asemenea STASI (Securitatea din Germania comunistă – n.m.), face o greşeală imensă.

Argumentul cel mai solid în susţinerea afirmaţiei de mai sus se află chiar în dosarele SRI (Serviciul Român de Informaţii) pasate CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii); e aşa o brambureală în tomurile respective încât cu greu ar putea cineva să creadă că ele au fost întocmite având la bază vreo strategie sau o gândire cât de cât logică.

Zeci, sute şi adeseori mii de pagini de delaţiuni adunate de-a valma, multe dintre ele fără nicio legătură cu viaţa celor urmăriţi, arată că temuta poliţie politică din vremea lui Ceauşescu se transformase în timp într-o structură anchilozată, dispusă să înghită pe nemestecate orice informaţie.

De fapt, pe modelul oricărei întreprinderi din cele existente la acea vreme, şi Securitatea trebuia să-şi îndeplinească planul, să raporteze depăşiri în procesul de producţie, contribuind în felul acesta la succesul societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

E unul dintre motivele pentru care, începând cu a doua jumătate a anilor ’70 (deşi fenomenul e de semnalat mult mai devreme, probabil imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial), serviciile secrete româneşti şi, mai apoi, în special, Securitatea, au fost populate cu indivizi având în cel mai bun caz o pregătire sumară în domeniu.

Pe modelul batalioanelor de soldaţi, elevi şi intelectuali trimise la cules porumb sau tăiat de coceni în lipsa mâinii de lucru calificate, şi Securitatea a început să-şi completeze rândurile cu indivizi care nu aveau nicio legătură cu serviciile secrete.

Nu mai conta însă: volumul de muncă devenise imens, stabilitatea şi supravieţuirea întregului aparat de partid şi de stat comunist depindea în mod direct de “producţia” de dosare şi filaje, încât calitatea informaţiilor era aproape fără importanţă.

Aşa încât să nu vă mire dacă veţi descoperi, studiind propriul dosar Secu’ sau citindu-le pe ale altora, detalii penibile ale vieţii cotidiene, frânturi de dialoguri intime din dormitorul conjugal ori greşeli grosolane de ortografie şi punctuaţie.

Dar asta nu înseamnă că poliţia politică a regimului comunist devenise doar o adunătură de nătăfleţi şi scribi agramaţi.

Încercând să-şi mascheze ignoranţa cu ajutorul pumnilor şi excesului de zel, mai toţi neofiţii serviciilor secrete comuniste s-au transformat în scurt timp în fruntaşi pe ramură, transformând teama în teroare şi ameninţările în crime odioase.

Pornind de la o astfel de constatare, confirmată în timp chiar de unii ofiţeri ai fostei Securităţi, nu pot să nu zâmbesc uşor nervos ori de câte ori aud glasul spart al deputatei Buruiană (fostă deputată PRM (Partidul România Mare) – o adunătură de securişti criminali şi comunişti odioşi, n.m.) trâmbiţând profesionalismul şi patriotismul angajaţilor şi turnătorilor Securităţii comuniste.

Ştiu că rândurile de mai sus vor da naştere la murmure dezaprobatoare. Pentru mulţi români, fie ei şi iniţiaţi în descifrarea complicatului algoritm pe baza căruia a fost construită poliţia politică a lui Ceauşescu, Securitatea şi securistul au fost şi rămân încă exemplul de simbioză perfectă între sistemul cu organizare excelentă şi omul cu pregătire superioară.

De fiecare dată, pe post de argument suprem în sprijinul tezei de mai sus este invocată supravieţuirea post-Revoluţie a păienjenişului de relaţii între băieţii cu ochi albaştri, cazurile FNI şi Bancorex fiind cele mai des citate.

Îndrăznesc să spun că, din contră, tocmai această disperare a haitei de a rămâne unită arată că securiştii lui Ceauşescu, luaţi la bani mărunţi şi scoşi din rând, nu (mai) valorează nici cât o ceapă degerată. (Robert Turcescu)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu