A șaptea dimensiune

Alexandru Moruzi era încă pe drumul Stambulului, încărcat cu prăzile defunctei domnii, când pe tronul de la Bucureşti a fost numit batrânul Alexandru Ipsilanti, recidivist de treabă care, în mandatul anterior, câştigase simpatia plebei cu câteva diminuări minore la jaful strategic.

Ipsilanti s-a înfăţişat boierilor la 10 noiembrie 1796, într-un alai opulent care-şi etala în formă vestimentară împrumuturile uriaşe făcute în contul domniei. Starea fizică a domnului nu era însă la înălţimea câştigului pronosticat de camarilă şi nici măcar la cea a speranţei oarbe nutrite de sărmani.

Obosit, paradit, expirat şi matusalemic, el face o impresie îndoielnică lui Dionisie Eclesiarhul , care îl descrie pe moşul domnesc “alb ca oaia”. Bref, în locul acelui fanariot falnic de altădată, deprins cu meşteşugul exploatării blânde – acea hoţie cu faţă umană slăvită de popor – Ţara Românească s-a trezit cu un domn expirat, un moşulică semi-gaga, un tataie ostenit de propria-i avere şi plictisit de belşugul rezultat din sforării.

Ipsilanti însuşi şi-a dat seama că, lipsit de grandoarea moderaţiei şi a escrocheriilor de altădată, acest come-back a fost cam străveziu şi s-a propus de unul singur pentru mazilire. El a plecat apoi liniştit în treaba lui, târând dezamăgit după dânsul mormanul de bogăţie strâns doar din obişnuinţă în cele paisprezece luni ale acestui mandat anost. (“Academia Caţavencu”, nr. 547/2002)

Citeste si articolele:

• Moldova vecinului
• Despre virtuţile salvatoare ale trădării
• O tresărire de orgoliu
• Destin de fraier, nume de poet: Emanuel Giani Ruset
• Încurcate sunt căile domnilor