A șaptea dimensiune

Căci nu este căpitan şi nici voievod ţigan, cum e Vidra şi Răzvan

… pandurii mărşăluiau pe străzile Bucureştiului. Deodată …

Deodată se făcu seara, câteva ceasuri mai târziu. Adunaţi în jurul focului, oamenii lui Tudor Vladimirescu şedeau cu ochii aţintiţi pe găinile puse la frigare direct din ograda celui mai apropiat gospodar şi cu urechile ciulite la poveştile celui mai bătrân pandur. Astfel, ei începuseră să afle că, acum vreo două sute treizeci de ani (socoteala se făcea faţă de 1821) o altă figură istorică se căznea să semene la viaţă cu domnul Tudor, fără să-i reuşească însă decât finalul.

“Da, mânca-v-aş, zicea, cu voce plăcută, pandurul cel bătrân – în timp ce gospodarul cel mai apropiat îşi jelea găinile în noapte – chiar aşa a fost. Răzvan Vodă era copilul unei roabe.”

Deoarece pe-atunci, în Moldova, minorităţilor le se zicea ţigani, putem spune şi noi, cu documente literare în toată regula, că eroul povestirii de faţă era magraon sadea. Nu e, aşadar, de mirare că la 1595 îl găsim căpitanul gărzii ungureşti de pe lângă domnul Moldovei, Aron Vodă. Cu toate virtuţile etniei fierbându-i în vine, Răzvan îşi arată fidelitatea faţă de stăpân în două ocazii. În prima, îl arestează scurt, iar în a doua, îl predă fedeleş lui Sigismund Bathory, contra diplomei de succesor. La 24 aprilie 1595, Razvan şi Vidra îşi schimbă numele în Ştefan Vodă şi starea socială în domnitor al Moldovei. Ţara e închinată imediat lui Sigismund, iar sinistrul cuplu al lui Hasdeu devine locţiitor al principelui Transilvaniei.

Ghinionul a făcut ca Răzvan să fie comntempran cu Mihai Viteazul, într-un moment în care acesta avea mare pată pe turci. În consecinţă, la rugămintea răstită a marelui voievod, Răzvănică a dat năvală cu toate trupele lui peste creditorii otomani, aflaţi într-un amplu proces de anulare pe viaţă a datoriilor faţă de Mihai. Ajutorul cerut de domnul Ţării Româneşti nu putea fi refuzat decât cu preţul vieţii.

De altfel, chiar acesta a fost preţul real al incursiunii, căci, în timp ce Ştefan Vodă, zis Răzvan, întina prin Muntenia sfintele idealuri ale islamismului, în Moldova intra Ieremia Movilă şi închina ţara idealurilor poloneze. Când a văzut în ce rahat l-a băgat Vidra, Răzvan a pus mâna pe sabie, corpul pe cal şi ochii pe capul lui Ieremia, încercând, într-o disperată bătălie de la Areni – 15 decembrie 1595 -, un oarece profit. Deşi era cât pe ce să scape ucis pe câmpul de luptă, eroul nostru s-a înecat exact ca ţiganul la mal, fiind capturat, tras în ţeapă şi ţinut aşa o vreme, până când călăii care-i tot tăiau lui frate-su capul au înţeles că securea e mai ascuţită pe tăiş. Aşa pierit-a încă un viteaz ridicat şase luni pentru slobozenie şi culcat definitiv pentru dăinuirea ei”, conchise obosit bătrânul pandur.

În jurul focului se lăsă o tăcere apăsătoare. Nimic altceva nu răzbătea din auditoriu, decât sforăitul năpraznic al acestor viteji.

Va reuşi el, domnul Tudor, să înstăpânească peste fire libertatea cea atât de râvnită? Pandurii nu ştiau, căci în visele lor libertatea avea chipul uner găini grase, fugărite prin ograda gospodarului cel mai apropiat. Dar cititorul va afla chiar în episodul următor. (“Academia Caţavencu”, nr. 392/1999)

Citeste si articolele:

• Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata (III)
• Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata (II)
• Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata
• Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (V)
• Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (IV)