Bărbații adevărați nu omoară câini

marți, februarie 11, 2014 22:18
Posted in category Educatie

CatelUn serial în 4 episoade.

Episodul 1: Referendum pe genocid (autor Andrei Gheorghe, 11 septembrie 2013)

Oprescu e mai malefic decât Pițurcă: ne pune să ne umplem mâinile de sânge în fața lui Dumnezeu, în timp ce el nu-și face treaba. Băgăm și noi un genocid, ceva? Facem sărbătoare cu mici, „ziua genocidului“?

Un domn serios discută la televizor, răspunde pertinent și-și menține cumpătul, susține cauza eutanasiei, se pronunță cifra de 65.000 și discuția ia o turnură ceva mai tehnică. Încep să se pună întrebări despre cum e mai bine să fie omorâți, câți poți să omori pe zi? Câte echipaje îți trebuie și câți poți să omori pe zi, plus perioadele estimative de timp. Se discută serios despre buget, iar termenul cel mai des folosit este „soluția finală“. N-am cum să nu observ asemănarea, cum pentru binele public, într-un birou în Germania nazistă, un funcționar de stat scrupulos înainta un memo în care atrăgea atenția că utilizarea autobuzelor în administrarea soluției finale este mult mai scumpă și ineficientă decât procesarea directă a oamenilor în lagăr, la furnal: o mare eutanasie europeană și o mică soluție finală, dâmbovițeană. E la fel, pentru că avem toate justificările. Sunt ei sau noi.

Câinii, niște agresori bezmetici, brute lipsite de intelect, fiare periculoase ce trebuie nimicite. Populația exultă în senzația recent descoperită de consens național. Mania, sfânta manie, ne întărește convingerea că trebuie să facem ceva, că așa nu se mai poate, că acțiunea ce urmează trebuie să fie scurtă, decisă și violentă. La urma urmei, este vorba de noi sau ei. Ziariști importanți și lideri politici se înghesuie la catafalcul celui dispărut, în timp ce zâna eficienței zdrăngăne sumbru în fundal. Deasupra tuturor, sus, în cerul albastru, o ciocârlie intonează „Horst Wessel lied“, apoi aterizează grațios și salută cortegiul cu un foarte corect „Sieg heil“.

Episodul 2: Arătăm că suntem rasă superioară prin compasiunea față de celelalte specii (autor Andrei Irode, 12 septembrie 2013)

Iubesc sportul, natura și animalele. Sunt vegan și cred că orice formă de viață merită respectată, fără să simt că asta mă face mai puțin bărbat. Îmi pare rău că lumea nu este mai bună, că sunt foarte puțini cei care înțeleg sau vor să afle măcar cum au ajuns aceste animale pe străzi sau să își asume o responsabilitate colectivă pentru existența lor acolo. De-a lungul anilor, am sterilizat foarte multe animale, le-am luat din stradă, am luptat pentru viața lor atunci când erau rănite, apoi le-am plasat în adopție pe majoritatea. Vreau să cred că nu trăim în peșteri și că suntem cu adevărat “rasă superioară” prin compasiune față de celelalte specii, nu arătând cât de barbari putem fi. Voi continua să iubesc și să protejez animalele ca și pâna acum și mă voi strădui să ofer cazare în siguranță unui număr și mai mare de câini decât până acum.

Voi continua să înot împotriva curentului chiar dacă acest lucru va supăra mulți cunoscuți. Nu contează decât să faci ceea ce simți și eu cred că asta este calea corectă. Cred că drumul este destul de larg pentru toată lumea și nu trebuie să omorâm pe nimeni ca să mergem pe acel drum.

Episodul 3: Violatori și câini (autor Antonio Momoc, 14 septembrie 2013)

“Să fie omorâți câinii, să fie castrați violatorii”! Acestea sunt reacțiile spontane la două dintre multele tragedii ale României de astăzi.

Am avut aceeaşi reacție de indignare când am aflat despre jurnalista violată în miezul zilei, în stradă, în capitala României: scârbit de nebunia actului, de lipsa de siguranță de pe străzile din centrul Bucureștiului și de lașitatea celor care nu au intervenit pentru salvarea femeii amenințată de cuțit, castrarea pedofililor și a violatorilor mi s-a părut inițial o pedeapsă dreaptă și o măsură de descurajare pe viitor a unor mârșăvii similare. Cu aceeași revoltă, tristețe și frustrare au reacționat imediat o mulțime de părinți la vestea morții copilului mâncat de câini.

Dar, dincolo de reacția emoțională, nici castrarea tuturor violatorilor, nici eutanasierea tuturor câinilor nu ne va scăpa de câini și violatori. Nu voi insista aici asupra castrării ca pedeapsă pentru viol, dar voi înainta un singur argument care pune orice om rațional pe gânduri: niciun sistem juridic nu este perfect și cu atât mai mult nu trebuie să uitam erorile judiciare în cazuri similare în România (Marcel Ţundrea a fost condamnat la 25 ani de închisoare pentru viol și omor, din care a executat 12 ani, fiind nevinovat). Să ne înțelegem! Dacă justiția ar fi infailibilă, aș fi primul care să susțină castrarea psihopaților. Dar câtă vreme există 1-2% șanse ca oameni nevinovați să fie pedepsiți, cred că trebuie să ne mai gândim: privațiunea de libertate și izolarea acestor ipochimeni pe viață par sancțiuni rezonabile.

Reacții și mai dure au apărut în spațiul mediatic împotriva câinilor comunitari (adică ai nimănui), iar spiritele sunt și acum imflamate. Aici nimeni nu mai are răbdare: toți dorim să nu mai fim amenințați pe străzi de câinii maidanezi. Mitinguri și flash-moburi pro și contra eutanasierii s-au organizat în București pentru rezolvarea imediată a unei probleme pe care nimeni din administrația publică nu pare a avea interesul sau inteligența să o rezolve. Minciuna, exagerările și intoxicările vin din ambele tabere. Iubitorii de animale postează pe social media statistici false și imagini cu câini maltratați sau arși de vii din țări străine, acte despre care pretind că s-ar petrece în România. Cei care susțin eutanasierea nu sunt dispuși să asculte soluțiile alternative și cer cu isterie lichidarea sistematică și moartea în masă fără întârziere a câinilor de pe străzi.

Eu sunt adeptul eutansierii oamenilor bătrâni şi incurabili așa cum sunt adeptul eutanasierii câinilor bătrâni şi bolnavi. Sunt de acord cu moartea asistată dacă pacientul cere conștient moartea pentru a i se curma suferinţa… o idee pe care o dezaprobă mulți români din motive de natură religioasă. Popor declarat creştin-ortodox într-un procent covârşitor, românii resping eutanasia oamenilor, dar paradoxal, aceeaşi creştini cer omorârea pe scară largă câinilor.

M-am întors recent din SUA unde un paradox asemănător domină gândirea conservatoare: republicanii (religioși în mare măsură) se opun avortului, dar sunt mari susţinători ai pedepsei capitale. Ei susțin că doar Dumnezeu are dreptul de oferi sau de a lua viaţa şi prin urmare femeile nu pot avea dreptul la avort. Dar aceeaşi oameni nu mai gândesc în această „logică” atunci când susţin pedeapsa cu moartea: în acest caz, Dumnezeu nu mai trebuie consultat. Mulți români ortodocși pică în aceeași capcană de gândire: în vreme ce avortul, sinuciderea sau moartea asistată (eutanasia) a oamenilor sunt păcate capitale, pedeapsa cu moartea a oamenilor sau a animalelor sunt acceptabile.

Sătui de promisiuni nesfârșite și de perpetuarea la infinit a problemei, oamenii tind să adopte soluții radicale cu efecte aparent imediate. Să omori toți câinii de pe stradă sună pentru foarte mulți ca o rezolvare rapidă a cauzei care a dus la tragica moarte a unui copil nevinovat și care ne poate feri de repetarea acestei tragedii în viitor. Puțini vorbesc însă despre eșecul administrației publice și de neaplicarea legii. Lipsa de credibilitate a instituțiilor și corupția, slaba implicare in rezolvarea problemelor comunitare, deschid calea unui război al tuturor împotriva tuturor, iar lupta e care pe care.

Dacă mai are cineva urechi de ascultat argumente, bunul simț spune că animalele sunt pe străzile orașelor din România din vina oamenilor, iar responsabilii care trebuie chemați la judecată sunt cei care abandonează câinii și primarii care au tocat fonduri publice pentru castrarea pe hârtie. Adică, vinovați sunt cei care nu sterilizează animalele și mai ales cei care au fost indiferenți la această problemă până astăzi: comunitatea locală și primăriile.

Acolo unde sunt astăzi hingherii mâine va fi o altă cutie de carton plină de pui de cățel abandonați. Oricât de mulți vor omorî astăzi, îmbuibații din administrația publică nu vor putea acoperi numărul celor care vor fi abandonați mâine. Omorârea sistematică nu va opri abandonul câinilor. Populația semi-rurală, neputința oamenilor de la țară de a crește mai multe animale de casă din sărăcie, lipsa de educație a celor care nu-și sterilizează pisicile sau cățeii din curte și care abandonează puii pe câmp sau în pădurile de la marginea orașelor, vor alimenta permanent capitala României cu animale fără stăpâni.

Sterilizarea gratuită din fonduri publice (dinspre periferie spre centrul orașului), încurajarea adopțiilor, eutanasierea în cazuri speciale a câinilor bătrâni și bolnavi, amendarea severă a proprietarilor de câini care abandonează puii pe stradă sunt soluții pe termen mediu de a schimba Bucureștiul în altceva decât jungla în care vom continua să trăim și în care ne vom crește copiii învățându-i cum să iasă nu la joacă, ci la vânătoare de câini.

Episodul 4: Și totuși, cîinii (autor András Zoltán, fondatorul formației Sarmalele Reci și vegetarian de 20 de ani, 21 septembrie 2013)

Spuneam că cineva m-a rugat să scriu ceva legat de întreaga poveste cu cîinii.

Şi anume, există bărbaţi (aici îmi permit un semn de întrebare, o să vedeţi de ce) care sînt ferm convinşi că cine nu vrea eutanasierea cîinilor vagabonzi, maidanezi, fără stăpîn, comunitari, sau cum s-or numi, acela nu e bărbat, sau cel puţin este un bărbat efeminat, ba poate chiar homosexual, de vreme ce le poate plînge de milă unor cîini? Am stat mult pe gînduri dacă să scriu cîtuşi de puţin ceva despre acest subiect, mai ales în zilele acestea în care, cum spuneam, cu totul altceva este prioritar.

M-am gîndit de pildă cum a fost eutanasiat unul dintre primii mei cîini dragi, care mi-a însoţit toţi anii de şcoală generală. Mi-am amintit cum stăteam de vorbă cu el în penultima lui zi de viaţă şi îi spuneam cu lacrimi în ochi că eu nu vreau ca el să moară, dar sper că va înţelege că părinţii mei nu vor să-l mai vadă aşa suferind şi bolnav şi că, pentru că sînt părinţii mei, cu siguranţă că ştiu ei mai bine… A doua zi a fost mai simplu. Împreună cu cel mai bun prieten al meu şi coleg de clasă, şi eu, şi el senini şi resemnaţi, i-am luat cadavrul şi l-am îngropat în parc, departe, în spatele copacilor. Atunci nu am mai plîns. Eram mulţumiţi că acum cîinele acela drag se reîntoarce în circuitul firesc al lucrurilor.

Mi-am mai amintit de multitudinea de cîini care au făcut parte din viaţa mea într-un fel sau altul. Nu m-am gîndit atît de mult la felul în care au murit – de bătrîneţe, de sfîrşeală din cauza absenţei mele de lîngă ei, sau de tabla unei maşini trecînd în prea mare viteză şi fără faruri noaptea … Mai degrabă m-am gîndit la iubirea şi devotamentul pe care l-am primit de la toţi cîinii mei, fără excepţie. Şi cu asta am şi închis, în retrospectiva mea imaginară, acea mare perioadă din viaţa mea, perioada convieţuirii cu animalele domestice şi cu natura sălbatică.

De fapt, nu despre animale este vorba. Este vorba despre oameni. Este vorba despre om, ca fiinţă. Despre evoluţia – sau chiar involuţia – lui!

De fapt, ce înseamnă să fii bărbat? Mi-e teamă că majoritatea bărbaţilor au primit un manual de instrucţiuni greşite cînd şi-au luat în primire „bărbăţia”. Mă gîndesc că, în loc să înşiruiesc tot ceea ce NU înseamnă „a fi bărbat”, mai bine aş spune cîte ceva din ce înseamnă.

A fi bărbat înseamnă a fi atît de puternic şi stăpîn pe sine, încît să nu vrei să arăţi altuia că eşti puternic. Chiar şi numai în gînduri.

A fi bărbat înseamnă a putea recunoaşte adevărul oriunde, dincolo de ceea ce „îţi place” sau „nu-ţi place”. A fi bărbat înseamnă a recunoaşte adevărul şi atunci cînd nu este „adevărul tău”.

A fi bărbat înseamnă să înveţi să vorbeşti atunci şi acolo unde trebuie, sau dimpotrivă să taci.

A fi bărbat înseamnă a proteja, a oferi singuranţă celui mai slab. Înseamnă a te gîndi la urmările faptelor tale înainte de a le făptui.

A fi bărbat înseamnă a fi capabil să gîndeşti limpede şi să deosebeşti esenţialul de neesenţial, lucrurile veşnice de cele trecătoare.

A fi bărbat înseamnă a deveni conştient de gradul tău propriu de evoluţie şi din acel punct în care ai ajuns, a vrea să ajuţi şi pe semenul tău – dar şi toate regnurile naturii – să evolueze împreună cu tine.

A fi bărbat înseamnă, în ultimă instanţă, a recunoaşte că tot ceea ce ai devenit este datorită lumii spirituale, divine, care te-a creat şi care te susţine, că fără Christos şi lumile superioare nu ai fi nimic azi şi nu vei putea deveni mîine mai mult.

În ultimă instanţă, a fi bărbat înseamnă a putea să priveşti toate aceste reacţii lamentabile ale semenilor tăi cu toleranţă şi cu speranţa că o dată şi-o dată vor reuşi şi ei să parcurgă etapele lor proprii de dezvoltare personală. Apoi, uitîndu-ne la noi înşine, să recunoaştem că poate că uneori reuşim, dar şi că de multe ori nu prea.

Şi, ca să-l parafrazez pe Forrest Gump, cam atît am avut eu de spus despre cîini.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu