Dacii liberi şi sarmaţii ne sunt, într-un fel, chiar taţii

marți, aprilie 10, 2018 15:14
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorCând Marcus Aurelius a plecat să întâlnească multiplii zei romani în viaţa de apoi, chestiunea marcomană nu era încheiată definitiv. De fapt, dacă e să luăm în calcul frecvenţa de pârjolire a cetăţilor din provincie, nu era încheiată deloc. A trebuit ca pe tronul imperiului să urce Commodus şi pe masa tratativelor să urce preţul pentru ca, într-un final, marcomanii să-şi spună că, pentru moment, au năvălit destul.

După Commodus a venit Septimius Severus. După Septimius Severus a venit Caracalla, iar după Caracalla au venit goţii. Goţii nu l-au prins pe împărat, dar nici mult nu mai aveau. Aveau în schimb – fiind neam germanic – organizare, seriozitate şi parolism. Din nefericire pentru ei, toate acestea le-au pierdut, împreună cu vieţile unei însemnate părţi din trib, într-o bătălie abordată greşit. În acea bătălie, în care ei credeau că-l vor captura pe împărat, s-a stins, fiziceşte vorbind, primul val al migraţiei gote în Dacia. Acest lucru îi va face pe istorici să admită că goţii au intrat în structurile bogatei alianţe nod-carpatice abia în valul doi.

Până atunci, însă, vioara întâi în materie de jaf au fost dacii liberi din miazănoapte. Şi ei l-au enervat pe Caracalla suficient pentru a obţine un război dezastruos. Imediat după înfrângere, o parte a dacilor liberi au renunţat la libertate şi s-au jertfit pe altarul conceptului de “ostatec”. Conceptul oferea doar avantaje aparente Romei. Ca dovadă, dacilor liberi rămaşi liberi li s-a fâlfâit de soarta fraţilor captivi şi şi-au dat în stambă în continuare, pustiind acele zone ale provinciei rămase nepustiite.

Caracalla şi-a încheiat mandatul în 217 şi a murit neîmpăcat, având multe pe inimă, în special un pumnal. Succesorul lui, împăratul Macrinus, a găsit conflictul cu dacii liberi aşa cum îl lăsase predecesorul său, adică deschis. Până în 218, când şi lui îi expiră tronul, Macrinus priveşte năuc la paradoxul dac: Dacia e apărată de romani şi atacată de daci.

Dar momentul de apogeu al migraţiei fratricide daco-dace e în 235. În acel an, dacii liberi se unesc cu sarmaţii simpli şi se năpustesc asupra a ce mai rămăsese în insula noastră de latinitate. Pe această constatare, Maximin Tracul, îşi aduce legiunile, ca din întâmplare, exact în calea puhoiului aliat. Din bătălie au scăpat puţine amănunte şi mult mai puţini daci vii. Dar poate vine cititorul şi întreabă: bine-bine, şi sarmaţii? Ei ce pierderi au avut? Sau, altfel spus: pe care din complici i-a tăiat mai cu sârg împăratul?

Cum pe care? Că doar nu şi-o fi zis de florile mărului “Dacicus Maximus”? (“Academia Caţavencu”, nr. 432/2000)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu