Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (II)

luni, decembrie 11, 2017 18:42
Posted in category Istorie

Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (II)Şehabeddin, beglerbegul Rumeliei, a intrat în graţiile sultanului când a trecut Dunărea cu o armată măricică şi a ieşit atunci când a traversat acelaşi fluviu în sens opus, singur. La 2 septembrie 1442, pe râul Ialomiţa, Iancu de Hunedoara îi organizase begului o primitoare ambuscadă – în care, după martori oculari, ar fi încăput întreaga oaste a semilunei. Şi fiindcă era dată chiar în onoarea sa, Şehabeddin n-a putut lipsi tocmai el de la frumoasa înfrângere. Înfrângere care, privită cu ochi de creştin, se înfăţişa vederii ca o decoltată, lascivă şi concupiscentă victorie, tocmai bună de regulat noile raporturi cu Poarta.

Acest episod petrecut în praful Bărăganului l-a ridicat pe tânărul Iancu la demnităţi înalte. Una dintre ele, cum ar fi medalia de aur la concursul “Azi un turc la sol de pui, mâine fugi de verii lui”, i-a atras multe felicitări din partea şefilor şi o mărire substanţială de salariu. Din acesta salariu, eroul nostru s-a gândit să-şi facă norocul în istorie, trecând pe ştatele de plată ale castelului de Hunedoara 35.000 de noi soldaţi români de limbă maghiară. Momentul atacării pe la spate a Imperiului Otoman era cum nu se poate mai potrivit: sultanul Murad al II-lea ridicase asediul Constantinopolelui, e drept nu înainte de a ridica viaţa unei jumătăţi din oraş. Mai mult, după înfrângerea de la Caramania (localitate situată de atunci în Asia Mică), proviziile de ieniceri nu-i prea mai ajungeau Prealuminatului nici pentru o gardă de corp mai serioasă, adaptată numeric la iubirea ce i-o purtau supuşii.

Aşa se face că, intuind toate aceste avantaje, la chemarea Papei Eugeniu al IV-lea, nici o rigă occidentală nu s-a sinchisit să dea atenţie conceptului de cruciadă. Au fost, desigur, şi excepţii, iar aici e locul să nominalizăm coroana maghiară care, ridicând cu îndrăzneală mănuşa, i-a înmânat-o principelui român Iancu şi despotului sârb Brancovici, care, la rândul lor, au chemat în sprijinul onoarei ungureşti pe muntenii lui Vlad Dracul şi pe albanezii lui Skanderbeg.

În septembrie 1443 a început aşadar “Campania cea lungă”, după care, cinci sute de ani mai târziu, americanii au făcut filmul cu aproape acelaşi nume, “Ziua cea mai lungă”. Meciurile desfăşurate de Iancu pe teren turcesc i-au adus puncte preţioase: trei la trecerea râului Morava, trei la ocuparea oraşului Niş, trei la cucerirea Sofiei, total nouă. Nouă nu prea ne vine să credem când, la un inventar efectuat în grabă, după retragerea din 23 decembrie 1443, numărăm ca pradă de război 13 generali turci şi 4.000 de prizonieri. Ca să nu mai vorbim de zecile de steaguri, miile de rulmenţi, sutele de canistre şi cele trei moldovence recuperate direct din mijlocul celor 4.000 de prizonieri. Din păcate, însă – căci există şi un “însă” – Murad abia aştepta returul. (“Academia Caţavencu”, nr. 385/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu