Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada
vineri, decembrie 8, 2017 19:18Abia ce s-a văzut Iancu de Hunedoara voievod al Transilvaniei, ca s-a şi dovedit un bun organizator. Uns cu toate alifiile muncii de partid şi de stat medieval, el s-a pus bine cu marea nobilime şi a sugerat micii nobilimi să se pună bine cu el.
Prima mutare în plan militar a fost să strice planurile militarilor turci, numiţi pe vremea aia ieniceri, dar având în fond o pregătire superficială de spahii. Trebuie spus că militarii turci se ocupau de ceva timp cu ocuparea Serbiei, jefuirea Bulgariei şi epurarea etnică a regiunii Kosovo, iar pentru a-i scoate din sărite era suficient să repurtezi asupra lor victorii categorice, răsunătoare şi definitive.
Aşa că, într-o inspirată cârdăşie teritorială cu Moldova şi Ţara Românească, Iancu îl face muci pe begul de Semendria în toamna lui 1441, cu armata lui inferioară numeric cu tot. Atât le-a lipsit parcă otomanilor ca să le sară muştarul. În primăvara următoare, o trupă de başbuzuci nervoşi lasă politeţea la o parte şi trec Dunărea cu o idee fixă: scoaterea Valahiei din rândul ţărilor subdezvoltate şi băgarea ei într-o nouă etapă, aceea de paşalâc.
Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, regretă probabil şi acum încetineala cu care a încercat să-şi pună fizicul la adăpost de mustrările Porţii, Poartă care l-a arestat, ras, tuns şi frezat după o judecată sumară. Văzând că turcii şi-au propus să dea calului ovăz chiar din pristolul de la Buda, Iancu a decretat mobilizarea generală, dar bătălia de la Sîntimbru (18 martie 1442) l-a prins doar cu ea parţială. Înfrângerea n-a fost astfel greu de obţinut, cu toată strădania contrară a armatei sale.
Din fericire, pentru insula de maghiaritate rătăcită în marea latină a Transilvaniei, voievodul nu s-a mulţumit cu punctul pierdut acasă şi, când – trei zile mai târziu – fiii lui Alah au luat-o cu prada către Sibiu, le-a tras o ambuscadă soră cu moartea, vătămarea corporală gravă şi pierderea temporară a libertăţii.
Imediat după victorie, Iancu şi-a făcut drum la Curtea de Argeş unde, peste noapte, l-a numit domn în mod democratic pe Basarab, fiul lui Dan al II-lea. După unii istorici, cu această ultimă faptă se încheie prima etapă pe care şi-a propus-o în viaţă fiul Huniazilor.
Frontul antiotoman era creat, frontul otomanilor stătea binişor şi el, nu mai lipseau decât bătăliile necesare accesului în cronici. Păi, pentru ce-s făcute episoadele următoare, ai? (“Academia Caţavencu”, nr. 384/1999)
Citeste si articolele:
Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (II) | A șaptea dimensiune says:
ianuarie 26th, 2019 at 9:28
[…] Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada […]
Probleme lingvistice la 1799 | A șaptea dimensiune says:
aprilie 29th, 2019 at 19:57
[…] Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada […]
Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (III) | A șaptea dimensiune says:
mai 5th, 2019 at 7:40
[…] Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada […]