Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (III)

vineri, decembrie 15, 2017 19:45
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorCare va să zică, în episodul trecut, Iancu de Hunedoara dădea cu turcii de pământul Serbiei, atât în numele coroanei maghiare, cât şi în interesul general al creştinătăţii. Orice rege ungur cu scaun la cap ar fi profitat de rezultat pentru a-i atrage pe otomani într-un avantajos tratat de pace, tocmai bun de liniştit apele din Balcani. Vladislav I al Ungariei, însă, nu numai că nu avea nimic în cap, dar nici măcar ungur nu era, fiind polonez cu acte-n regulă şi răspunzând anterior la numele de Vladislav al III-lea Jagello. Prin urmare, după ce, în iulie 1444, a semnat cu sultanul un straşnic tratat de pace, la 20 septembrie ale aceluiaşi an Vlăduţ traversa Danubiul cu oştire grupa mare şi idei de cruciadă-n cap. Iancu al nostru – şi el pe-acolo cu veteranii lui – că, de, era şefu’ cu ochii pe el.

La început, campania a fost un fel de Cântarea Europei, faza pe Bulgaria, deoarece cavalerii-n zale lucii au trecut ca rapidul Băsescu prin Cladova, Vidin şi Nicopole. Când au ajuns însă la Varna, treaba s-a nasolit rău de tot. Flota Papei, care trebuia să-i strângă pe păgâni de Dardanele, a rămas cu buzele umflate şi ochii puţin învineţiţi, în timp ce padişahul le-a adus cruciaţilor în tabără cam zece başibuzuci de căciulă – pardon, de coif. La 9 noiembrie 1444, Iancu a luat, vrând-nevrând, comanda trupelor creştine şi o bătaie-n toată regula. Fără să asculte recomandările sănătoase ale subordonaţilor, Vladislav I a încălecat pe-o şa şi, pe la amiază, s-a dat de ceasul morţii într-un regiment de ieniceri aflat în căutarea cruciuliţelor de aur atârnate la beregata multor cavaleri.

Iancu de Hunedoara însă nu s-a lăsat. Imediat ce i-a ajuns la urechi ştirea că flota cea de taină a ajuns totuşi la Strâmtori, a prins curaj, a mai prins câteva iscoade turceşti şi a aflat unde-l doare cel mai tare pe sultan. Şi unde credeţi că-l durea pe dumnealui Prealuminatul de armatele creştine? Exact în cot, ca să nu zicem alte cuvinte ruşinoase. Ei bine, aceasta fu salvarea lui Iancu, deoarece pe fondul nesimţirii sultanului şi al delăsării generale ce domnea printre turbane, voievodul scumpei noastre Transilvanii a făcut din înfrângere, cu puţină imaginaţie, o frumuseţe de campanie victorioasă, încheiată într-un final chinuit cu recucerirea cetăţii Giurgiu, important obiectiv fluvial, cunoscut îndeobşte prin lătratul insistent al unor câini. Dar apoteoza, strălucitorul sfârşit de domnie al lui Iancu, abia acum vine. Adică în episodul următor. (“Academia Caţavencu”, nr. 386/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu