Pe la 1760, banii aduc fericirea, mai ales în sume mari

miercuri, august 8, 2018 12:14
Posted in category Istorie

Epoca fanariotaCel de-al doilea mandat al lui Ioan Teodor Callimachi în Moldova a luat sfârşit în 1761, moment în care titularul său a luat calea Stambulului şi a hodinei lumeşti. În mecanismul domniei fanariote, această clipă de repaos îmbelşugat, de fapt apogeul unei vieţi pline de tensiune, intrigi şi sforării, reprezenta răsplata absolută. Axiologia Fanarului punea pe treapta cea mai de sus îmbuibarea şi desfrâul fără griji la vârsta senectuţii. Merita pe de-a-ntregul să jupoi popoarele o viaţă pentru ca apoi să-ţi scoţi pârleala zăcând pe un divan de mătase, aţipit de melopei lascive şi de mese complet exagerate. Când şi când, după un orar stabilit de doftorii veneţieni – maeştri în prevenirea infarctului – toropeala era întreruptă de tinere roabe îmbrăcate sumar, dispuse la un schimb de idei care mai de care mai lubrice. Ce mai, una peste alta, toate somităţile Fanarului găseau în acest huzur senil ţelul, scopul, idealul, unica raţiune şi justificarea perfectă a carierei de domn la Iaşi. Comprimată într-o zicală grecească la mare modă, această unanimitate etică suna cunoscut: “Trai, neneacă, pe banii românului!”.

Faptul că Ioan Teodor Callimachi nu era grec nici atâtica, n-a avut chiar nicio importanţă: a fost o simplă formalitate de devină. În schimb, fi-su Grigore, cel care i-a urmat la tron animat de aceleaşi idealuri, era tobă de apucături elene. Trei ani cât a ţinut domnia sa, Grigore Callimachi a refăcut ceva din finanţele dezorganizate ale Moldovei, după care le-a încasat direct şi le-a trimis în noua sa vilă de pe Bosfor. Aici, din sudoarea plăieşilor, zidarii otomani i-au pus gresie şi faianţă, parchet, boiler şi tapet turcesc – într-un cuvânt, tot luxul necesar retragerii premature în belşug.

Retragerea asta prematură, care în cazul lui Grigore a survenit după circa trei ani, era cel mai exact eveniment al mandatelor fanariote. Mecanismul demiterii intempestive funcţiona cu precizia unui ceasornic şi era alimentat de prima criză financiară a domnului. Dacă catindatul se bâlbâia olecuţă la bir, şovăia la număratul pungilor de export sau întârzia puţin cu peşcheşul de lobby, era mâncat. Decizia de mazilire era luată nemţeşte de creditorii greci, finanţatorii armeni şi vizirii turci. Iar în cazul în care domnitorul infractor n-avea pusă deoparte o sumă de îmbunare a completului de judecată, doar goana disperată a unui cal scump îl putea salva de contactul neplăcut cu laţul de mătase.

Ei, dar ne-am luat cu vorba şi am neglijat figura ştearsă a lui Grigore Callimachi. Într-adevăr, în martie 1764 el e mazilit brusc, dar cum omul era pregătit băneşte, scapă cu viaţă şi cu o frumoasă avere personală. Ca şi în cazul multor evazionişti români de astăzi, fiscul nu i-a dat niciodată de urme şi bravul Grigore şi-a trăit la Stambul, într-o cumplită îndestulare, plicticosul rest de viaţă de miliardar moldovean. (“Academia Caţavencu”, nr. 505/2001)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Pe la 1760, banii aduc fericirea, mai ales în sume mari”

  1. Grigore al III-lea Ghica: un caz de mutilare | A șaptea dimensiune says:

    august 9th, 2018 at 12:48

    […] Pe la 1760, banii aduc fericirea, mai ales în sume mari […]

Adauga un comentariu